„Chiar în capătul bulevardului Sevastopol, la nord de Halles Centrales, era o străduță scurtă, de doar două cvartale. De-a lungul anilor, numele străduței se tot schimbase. Cândva era cunoscută drept strada Poivre – un antrepozit de piper ce prosperase aici și tot aici dăduse faliment. Apoi se numise strada Semaines, când antrepozitul fusese transformat într-un hotel pentru soldații reveniți în țară. În prezent era cunoscută – cel puțin pentru cei din partea locului, fiindcă plăcuța în alb-negru lipsea – sub denumirea de strada Nuit. Clădirile de pe stradă erau negre și peste tot erau urme de funingine, pe pervazurile ferestrelor, pe felinarele cu gaz, pe capacele canalelor de scurgere, pe marchiza sfâșiată a tutungeriei care făcea comerț, pe lângă tutun, cu vodcă de grâu și cu fete. Porțile ce dădeau în stradă erau numerotate, dar lipsite de orice indicator. În afară de proprietarul tutungeriei, care avea o mustață roșie presărată cu fărâmiturile brioșei de la micul dejun, pe stradă nu părea să locuiască nimeni și nu se desfășura nicio activitate – legală sau de altă natură. La numărul 22 era o ușă cu un geam mat, în spatele căreia se afla un coridor ce mirosea ca un pisoar. În capătul scărilor dădeai de o altă ușă, plină cu urme de lovituri, iar aici, în spatele unei tejghele, stătea o femeie numită – cel puțin așa își spunea ea – Madame Jasmin-Carton, împreună cu pisica ei, Sophie.
Madame Jasmin-Carton era grasă, deși încă tânără. Antebrațele îi erau acoperite cu un păr des, de culoare brună, în care brățările de aur i se agățau adesea. Madame îi spusese cândva lui Einar că una dintre fetele ei fugise să se mărite cu un prinț grec, lăsând-o pe Sophie în grija ei. Îi mărturisise, de asemenea, că, de-a lungul anilor, printre clienții ei amatori de plăceri trupești, se număraseră diverși ambasadori, un prim-ministru și o mulțime de conți.
Contra sumei de cinci franci, Madame Jasmin-Carton îi dădea lui Einar o cheie legată de o bilă de alamă. Cheia respectivă îi permitea accesul în sala cu numărul trei, o încăpere îngustă în care se aflau un fotoliu tapițat cu stofă verde, un coș de gunoi din sârmă, golit în prealabil, și două geamuri mici, cu storurile negre trase în jos. Din tavan atârna un bec ce arunca un con de lumină în jurul fotoliului verde. În cameră plutea un miros de amoniac, amestecat cu un iz sărat, amar și umed deopotrivă.
Era luna mai de-acum – la fiecare zi rece, câte două calde și însorite. În încăperea îngustă era mereu frig. Iarna, Einar ședea în fotoliul verde cu haina pe el și urmărea aburii ce-i ieșeau pe gură. Nu venea aici de suficient timp să fi văzut cu ochii lui, dar își imagina că în august pereții întunecoși – deja pătați și îngălbeniți de la fumul de țigară – transpirau din greu.”
Cartea Daneza poate fi achiziționată de la: