– A fost odată ca niciodată…
Și un ecou cristalin străbătu codrul reducând păsările la o tăcere de mormânt.
– Că de n-ar fi, nu s-ar povesti…
Vântul șuieră a pierzanie printre frunze, înfiorându-le ca atunci când ceva efemer s-ar prelinge printre ele.
– Despre ce să fie de data asta, Safir? întrebă ea cu o dorință arzătoare de a afla părerea însoțitorului său. Să fie din nou despre o prințesă? chicoti ca un copil mic si prea alintat, în timp ce calul scutură din cap. Atunci să fie despre un prinț? Sau un Făt-Frumos?
Râse zgomotos, iar clinchetul ei zgudui codrul prea tihnit ce se întindea cât cuprindeai cu vederea.
– Ah! Știu ce ți-ar plăcea!
Ilincuța se depărtă de animal, învârtindu-se pe călcâie și urmărind faldurile rochiei de în alb, fluturând unduitor în jurul ei. Picioarele-i desculțe bătătoreau poteca a infinita oară azi și știa că atunci când va ajunge acasă va fi certată, că doar a crescut și trebuie să se poarte ca o domnișoară, nu ca un pui de om sălbatic și nepăsător.
– Nu ți-am povestit niciodată despre calul acela alb ca lumina zilei ce trăia ascuns prin păduri și care era în stare să se înalțe pââână la nori, și chiar mai încolo de ei…
Safir își plecă capul fornăind pe nări. Cu urechile ciulite, înainta lent, lent, urmărindu-și stăpâna ce părea să danseze cu ramurile arborilor, ce se strecura printre trunchiuri vechi de când lumea, oferindu-le din când în când câte o îmbrățișare sau țopăind pe vârfuri cu agilitatea unui fluture, încercând să ocolească puținele pietre ieșite în calea ei.
– Nu știi tu, dar calul aceasta mânca jăratic și atunci îi creșteau aripi și zbura… Nimeni nu putea ședea pe spinarea lui, pentru că nimeni nu reușea să-l îmblânzească vreodată. Se spune că trăiește chiar și în zilele de azi, ascuns printre codrii aceștia deși. Tu l-ai văzut vreodată, Safir? Da?
Atunci când calului îi tremurară urechile, Ilincuța continuă:
– Dacă vreodată ai să ajungi sa-l întâlnești, povestește-i despre mine și adu-l în fața mea, că tare curioasă sunt să văd cum arată…
Drumul dintre cele două dealuri duce direct spre conacul lui Gregoriu Damian, aflat departe de orice așezare omenească, acolo, în pustietate. În orice parte privești, pădurile se întind într-o pace odihnitoare, de parcă în pragul lor începe domnia acalmiei unde nici timpul nu are curaj să înainteze. Holdele aurii se leagănă în vânt, unduindu-și nuanțele în ciuda soarelui care scapără fermecat la vederea lor.
Ilinca privi cerul parcă tulburat. În depărtare se vedeau nori de cenușă înaintând rapid spre ea și un vânt ce-i scutura buclele roșcovane îi șoptea în urechi ca o furtună sta să vină. Ea se arăta nepăsătoare, preferând să coboare ochii la calul pe care îl ducea mânat doar de palma sprijinită sub fălcile lui, zâmbindu-i amăgitor.
– Azi, timpul nu ține cu noi. Zici că ne consideră dușmanii lui… Uite ce ploaie va veni!
Murgul își scutură pletele negre și ondulate și fornăi pe nări drept răspuns, de parcă într-adevăr înțelegea graiul omenesc.
– Ca să nu spui că sunt nemiloasă și te-am alergat până aici fără măcar un popas, coborâm în Vale doar ca să te adăpi și apoi ne întoarcem, altfel ne va prinde ploaia.
De data asta nu mai primi răspuns. Totuși, se mulțumi să își soarbă din priviri amicul, împăcată cu ea însăși că cel puțin este aprobată în tot ceea ce zice.
Ca să ajungă până la Vale, trebuie mai întâi să străbată poteca principală prin pădurea tânără, apoi să coboare în jos spre cealaltă pădure mai veche și să continue pe marginea ei, până când dealurile se observă frângându-se și prăbușindu-se abrupt, asemenea unor prăpăstii. Valea era un braț al râului care își greși traseul și se depărtă de drumul principal, colindând prin pustietate până în punctul de reîntâlnire, în mări și neașteptate depărtări. În schimb, malul Văii nu este deloc abrupt, în unele părți conturat de sălcii și arbuști iubitori de apă, în alte parți crescând doar trestie și papură, în stare să schițeze marginea cu o perfectă dungă șerpuitoare. Uneori chiar Valea se subțiază ca să poată trece printre pietroaie ce vor cu orice preț să îi împiedice alunecarea lină, iar alteori se lățește atât de tare încât se transformă într-o baltă limpede, într-un iaz cu unduiri calme. Aici îi place Ilincăi să vină de fiecare dată când reușește să evadeze de la obligațiile ei. Aici își găsește liniștea, meditează, admiră natura, își eliberează gândurile fără să fie întreruptă sau tulburată.
Un tunet sparse liniștea așternută peste hotare și reduse la tăcere toate păsările cântătoare, iar pe pământ îl sili să vibreze la picioarele fetei. Ea se cutremură, se opri o clipă, apoi adăugă câțiva pași, abia reușind să murmure:
– E doar ploaia. N-ar trebui să ne temem, nu-i așa?
Calul se adânci în gânduri numai de el știute, așa că răspunsul lui întârzie, iar în cele din urmă, nu mai apăru.
Cartea Ceasul cel rău poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
0,0 rating
ISBN-10: 6068862860
ISBN-13: 9786068862866
Goodreads: 107528203
Author(s):Publisher:
Published: //
Fragmentul zilei – 13 august 2020: Ceasul cel rău – Raluca Andreea Chiper