Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne și simboluri. Copilăria mea a fost otrăvită de al treilea plop din curtea bisericii Sfântului Petru, misterios, înalt, negru, cu umbra căzând în nopțile de vară prin fereastră, până deasupra patului meu – panglică neagră tăindu-mi în dungă cuvertura -, prezență care mă înfiora, fără să înțeleg, fără să întreb.
Dar am umblat cu capul gol pe străzile deșarte ale orașului ocupat de nemți: pete albe arătau pe cer trecerea avioanelor, bombele cădeau departe sau aproape, aici la doi pași, cu un sunet sec și scurt întâi, pe urmă cu o rezonanță largă de câmp.
Dar am privit netulburat, cu o rece curiozitate de copil, carele cu turci înghețați, trecând în decembrie prin fața porții, și niciodată înaintea acelor piramide de trupuri așezate ca butucii într-o stivă de lemne nu m-a cutremurat prezența morții.
Dar am trecut Dunărea, într-o luntre spartă, în baltă, spre satele lipovenești și mi-am sumecat simplu mânecile cămășii, când mi se părea că fundul putred n-are să mai țină. Și Dumnezeu știe cât de prost înotam.
Nu cred să fi fost vreodată fricos, deși grecii de la grădina mare, care ne aruncau cu pietre când ne prindeau pe acolo, mi-au strigat-o zilnic de când mă știu și deși am crescut în strigătul ăsta, zvârlit din urmă ca un scuipat: jidan fricos.
Știu însă ce înseamnă spaima. Asta da. Am fost terorizat până la încleștare, până la paralizie, de mici nimicuri pe lângă care toată lumea cealaltă trecea nesimțitoare, dar care în viața mea năvăleau cu mari dimensiuni, cu adânci presimțiri. Degeaba mă apropiam ziua de plopul de peste drum, degeaba îi pipăiam coaja neagră și rupeam cu unghia însângerată așchii din lemnul descoperit printre crăpături. „Nu e decât un plop”, îmi spuneam, rezemat cu spatele de el, ca să-l simt aproape și să nu-l uit. Îl uitam totuși seara, când rămâneam singur în odaie, culcat ca totdeauna la ceasurile zece; din stradă se mai auzeau pași de trecători, voci înăbușite, strigări rare. Pe urmă, liniștea urma cunoscută,, după un ritm și cu o gradație pe care o știam. Cu un efort, aș izbuti poate si acum să-mi amintesc cele trei-patru zvâcniri interioare cu care începea noaptea mea, adevărate trepte ce mă coborau fizic în întuneric și în tăcere. Atunci umbra plopului mă regăsea încleștat, cu pumnii strânși, cu ochii deschiși mari, voind să strig și neștiind cum și după cine.
Curioasă descoperire ieri la anticar. George Gissing: La rancon d’Eve. Volum de pe la 1900, cred. Nici un detaliu despre autor (englez, probabil). Au fost patru ceasuri bune.
După ce am terminat-o, m-am dus pe stradă să iau ziarele de seară. Au fost iar bătăi, la medicină, mai ales, și la noi. N-am fost nici azi. La ce?
M-a oprit pe stradă Marcel Winder, ca să-mi spună că iar l-au bătut.
„E a opta” mi-a spus, fără să precizeze dacă e a opta bătaie sau numai a opta rană. Avea într-adevăr o vânătaie neagră sub ochiul stâng. Era volubil, aproape vesel, oricum superior. Sigur, eu n-am fost vrednic de asta. M-am ferit. Se pare că băieții se pregătesc pentru 10 decembrie, dar Winder n-a vrut să-mi dea detalii.
– Nu e pentru tine, băiatule. Tu ai preocupări superioare. Și întâmplător, o, numai întâmplător, preocupările tale superioare te opresc să vii cu noi la primejdie. Simplă coincidență.
Winder își pierde vremea. A greșit coarda: n-am asemenea vanități.
Dintr-o scrisoare a mamei primită azi:
„… Și, mai ales, nu te duce la facultate. Am citit în jurnal ca iar au început bătăile mari, și băiatul șepcarului, care a venit acasă, mi-a spus că la voi e mai greu decât oriunde. Lasă pe alții să facă grozăvii. Tu ascultă pe mama ta și stai acasă.”
„Lasă pe alții să facă pe grozavii.” Dacă ar ști mama cum sună vorba asta.
Asta să fie tot? Am intrat dimineață la cursul de drept roman. Nu mi-a spus nimeni nimic. Am luat febril note, ca să nu fiu obligat să ridic capul deasupra pupitrului meu.
Pe la jumătatea cursului, un mototol de hârtie cade pe bancă, lângă mine. Nu o văd, nu o deschid. Cineva mă strigă tare pe nume, din spate. Nu întorc capul. Vecinul meu se uită la mine atent, fără un cuvânt. Nu pot suferi privirea asta fixă și ridic ochii.
– Ieși!
Mi-a spus vorba scurt, tăios. Se ridică de la locul lui, îmi face loc și așteaptă. Simt în jurul meu o tăcere încordată. Nu răsuflă nimeni. Un gest din partea mea și liniștea ar plesni.
Nu. Mă strecor din bancă și pășesc nesigur spre ușă între două șiruri de privitori. Totul se petrece cuviincios, ritual. Doar cineva lângă ușă îmi repede pieziș un pumn, care mă lovește numai pe jumătate. Un pumn întârziat, camarade.
Sun în stradă. Uite o femeie frumoasă. Uite o trăsură goală care trece. totul e la locul cuvenit: o dimineață de decembrie.
Cartea De doua mii de ani. Cum am devenit huligan poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,3 rating based on 359 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063362665
ISBN-13: 9786063362668
Goodreads: 55451674
Author(s):Publisher: Litera
Published: 7//2020
România, anii ’20 ai secolului trecut. Antisemitismul este din ce în ce mai răspândit și violent. Protagonistul, un student evreu la Universitatea din București, suferă zilnic, împreună cu colegii de aceeași religie, hărțuirea și abuzul, în timp ce el se simte intim antisionist, dar încă incapabil să-și renege religia. Acest conflict interior îl conduce la viciu. Își îneacă nopțile în alcool alături de revoluționari, fanatici și libertini. Iar prin experiența zilnică și conversațiile cu prietenii săi – marxistul S.T. Haim, sionistul Sami Winkler sau charismaticul profesor Ghiță Blidaru –, protagonistul caută semnificația unei lumi care se schimbă și a întunericului care coboară peste țară și amenință să o distrugă.
Publicat în 1934, romanul De două mii de ani… al lui Mihail Sebastian este o mărturie tragică a ascensiunii antisemitismului în Europa, o cronică vizionară a rezistenței și a disperării, care pătrunde dincolo de straturile memoriei și încearcă să explice una dintre cele mai înverșunate perioade din istoria europeană.
Proza lui Sebastian ar putea proveni din pana lui Cehov: are aceeași smerenie, aceeași candoare și aceeași subtilitate în observație. Arthur Miller
Captează cu măiestrie atmosfera de dinainte de război din România, rafinamentul, frumusețea, groaza... Îmi place mult curajul lui Sebastian, frivolitatea și umorul lui. John Banville
Fragmentul zilei – 24 august 2020: De doua mii de ani. Cum am devenit huligan – Mihail Sebastian