Într-o zi, încă văratică, pe la sfârșitul lui septembrie 1816, lui Mager, chelnerul hotelului La Elefant din Wiemar, un om instruit, i s-a întâmplat ceva emoționant și care i-a pricinuit o tulburătoare bucurie. Nu că ar fi fost ceva nefiresc în acel eveniment, dar cert este că lui Mager o bucată de vreme i s-a părut că visează.
În ziua aceea, dimineața, puțin după orele opt, au sosit la Gotha, folosind cursa obișnuită a poștalionului, și au tras la vestitul hotel din piață trei femei care, la prima vedere – și chiar la a doua -, nu aveau nimic deosebit ca înfățișare. Legătura dintre ele se putea vedea ușor: erau mama, fiica și camerista. Mager, gata să facă plecăciunile de bun sosit, stătea sub bolta de la intrare și văzuse cum rândașul le ajutase pe cele două dintâi să coboare de pe scara trăsurii, în timp ce camerista, pe nume Klärchen, își lua rămas bun de la surugiul poștalionului, lângă care șezuse și cu care, după toate aparențele, se împăcase foarte bine pe drum. Surugiul se uita la ea cu coada ochiului, zâmbind și gândindu-se probabil la dialectul în care vorbise fata, și o petrecu din ochi, cufundat într-un soi de meditație zeflemitoare, în timp ce Klärchen, tot răsucindu-se, suflecându-și rochia și făcând grații fără rost, se dădea jos de pe capra înaltă a trăsurii. Surugiul trase de curea cornul care îi atârna la spate, îl duse la gură și începu să sune cu multă simțire, spre bucuria unor băiețași și a câtorva trecători matinali care se opriseră să vadă cine a sosit.
Stând tot cu spatele către hotel, doamnele mai zăboviră puțin lângă trăsura poștei, ca să supravegheze descărcarea bagajului, de altfel destul de modest, în timp ce Mager aștepta clipa în care, liniștite în ce privește cuferele, aveau să se îndrepte către ușă, iar el avea să le întâmpine pe trotuar, cu aerul lui de diplomat, cu un zâmbet curtenitor și totodată ușor reținut pe chipu-i albicios, încadrat de o barbă roșiatică, în fracul lui încheiat până sus, cu cravata spălăcită în jurul gulerului larg și cu pantalonii strâmți trași peste căputele lăbărțate.
– Bună ziua, prietene, spuse cea mai în vârstă dintre cele două doamne, matroană destul de coaptă, spre șaizeci de ani, cam rotofeie, îmbrăcată cu o rochie albă, cu o mantilă neagră, cu mitene de ață și cu o bonetă înaltă, de sub care ieșea la iveală un păr creț, de culoare cenușie, care fusese pe vremuri blond. Ne trebuie o locuință pentru trei persoane, o odaie cu două paturi pentru mine și copila mea (copilă nu mai era de mult doamna cea tânără – avea vreo treizeci de ani și ea, păr negru cârlionțat și un guleraș încrețit în jurul gâtului; năsucul fin arcuit al mamei la ea devenise cam prea ascuțit, prea aspru) și o odăiță, nu prea departe, pentru camerista mea. Putem avea asta?
Ochii ei albaștri, plini de o distinsă oboseală, priviră în sus pe deasupra chelnerului, către fațada hotelului. Gura mică, îngropată în grăsimea pe care vârsta i-o adunase în obraji, avea mișcări deosebit de plăcute. În tinerețe fusese cu siguranță mai drăgălașă decât era acum fiică-sa. Ceea ce sărea în ochi în înfățișarea acestei doamne era însă tremurul de sus în jos al capului, care în bună parte te făcea să crezi că ar fi fost doar o întărire a vorbelor rostite și un îndemn de-a încuviința spusele ei, astfel încât din cauza tremurului părea să fie mai mult voiciunea decât slăbiciunea, în orice caz, păreau să fie și una, și alta.
– Desigur, răspunse chelnerul, conducându-le spre ușă pe mamă și fiică, în timp ce camerista venea după ei, legănând în mână o cutie de pălării. E drept că avem, ca de obicei, foarte multă lume și ne-am putea afla în situația de-a refuza chiar persoane de cea mai bună condiție, totuși nu ne vom cruța nicio osteneală ca să îndeplinim dorința Domniilor Voastre cum vom putea mai bine.
– Drăguț din partea dumitale! zise doamna cea străină, aruncându-i fiică-sii o privire veselă și plină de înțeles când auzi limbajul frumos ticluit și totodată cu un puternic colorit turingo-saxon al chelnerului.
– Poftiți, vă rog, poftiți! spuse Mager, conducându-le politicos în vestibul. Biroul e pe dreapta. Doamna Elmenreich, patroana hotelului, va fi foarte bucuroasă. Pe aici, vă rog.
Doamna Elmenreichm cu un ac în formă de săgeată înfipt în păr, într-o rochie cu talia pe sub piept și o jachetă tricotată, pe care și-o punea din pricină că era nevoită să șadă prea aproape de ușă, trona lângă un mănunchi de pene de scris, o nisiparniță și un abac, îndărătul unui soi de tejghea care despărțea de restul odăii firida unde se afla biroul. Un funcționar al hotelului, care tocmai ieșise de după pupitrul lui, parlamenta pe englezește mai la o parte cu un domn îmbrăcat într-un pardesiu cu guler înalt și lat, cu siguranță posesorul geamantanelor îngrămădite la intrare. Patroana, care se uita mai mult în treacăt la cei care intrau, fără să ia bine seama la ei, răspunse salutului doamnei vârstnice, precum și la abia schițata reverență a cele tinere înclinând cu demnitate capul și ascultă plecând urechea cererea cu privire la odăi transmisă de chelner, pentru ca apoi să ia un plan al casei, înrămat, peste care își plimbă câteva clipe vârful creionului.
– Douăzeci și șapte, zise ea întorcându-se către servitorul cu șorț care aștepta cu bagajele doamnelor. O cameră cu un singur pat însă nu am. Mamzela o să trebuiască să stea cu camerista contesei Larisch din Erfurt. Aveam tocmai acuma o mulțime de oaspeți cu oamenii lor de serviciu.
Klärchen, care stătea în spatele stăpână-sii, strâmbă din nas, dar aceasta încuviință.
– O să ne aranjăm și așa, zise stăpâna și dădu să plece, cu rugămintea de a i se arăta odaia și de a i se aduce acolo bagajele.
Cartea Lotte la Weimar poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 6 septembrie 2020: Lotte la Weimar – Thomas Mann