Lumina alterna cu umbra norilor ce coborau dinspre munte și cu frigul venit pe neașteptate. Unii s-au oferit să mă ducă la casa fermierului, să-mi dea un pahar cu apă. Am refuzat. După o vreme, a venit soția lui cu o cană cu lapte de vaci.
– Poftim, a spus.
Am clătinat din cap, apoi ceva din ființa ei, grosimea mâinii pe obrazul meu, m-a convins să accept. Am băut o gură, dar avea gust de sânge. I-am înapoiat cana în timp ce ploaia începea să cadă în ea.
Vincenzo nu s-a întors acasă. Acolo nu era loc pentru priveghi. Biserica parohiei a găzduit sicriul din lemn de pin în care se odihnea, îmbrăcat cu tricoul și pantalonii evazați pe care și-i cumpărase de curând. Din compasiune, medicul îi cususe rana deschisă de la gât. Găurile cusăturii semănau cu cele ale țepilor de fier care-i intraseră în carne la sfârșitul zborului. Acea tăietură nu va mai avea timp să se cicatrizeze precum cea în formă de schelet de pește de la tâmplă. În penumbra cu miros de tămâie, fața îi era umflată și vineție, mai puțin câteva zone deschise la culoare, cu nuanțe care băteau spre verde.
Adriana aflase ultima. Un plânset lung, eliberator, întinsă în patul lui.
– Cum îti mai dau banii pe care mi i-ai împrumutat? repeta în absența lui.
Apoi se apucase să cotrobăie prin camere, cu mâinile căutând febril prin sertare, prin dulapuri, prin borcane. Am văzut-o băgând ceva într-un buzunar, înainte să iasă să meargă la biserică. Vecinele se învârteau pe lângă sicriu, așezând alături de corp obiectele necesare pe lumea cealaltă: pieptăn, aparat de ras, batiste bărbătești. Monede ca să-i plătească luntrea lui Caron. Apoi i s-a așezat alături și Adriana, și i-a atins degetele încrucișate pe piept. S-a tras brusc înapoi: nu se aștepta să fie atât de reci și țepene. A scos din buzunar cadoul de la țigani, vrând să i-l pună pe degetul pe care-l purta de obicei. N-a reușit și a trebuit să se mulțumească cu degetul mic, unde s-a blocat la jumătate. A întors inelul spre partea cu gravurile.
A venit puțină lume să-și ia rămas-bun, rudele și bătrâne din împrejurimi a căror unică distracție era să meargă să vadă morții. A venit și profesoara Perili și, în loc să-i facă semnul crucii la fel ca toți ceilalți, l-a sărutat pe frunte după ce a stat câteva minute lângă el.
Dintr-un sat de munte au sosit bunicii din partea tatălui, care nu plecau niciodată de-acasă. S-au așezat lângă nepotul adormit pe vecie. Eu nu-i cunoșteam și nu știu dacă-și aminteau de mine ca nou-născută. Adriana le-a șoptit cine sunt și, din nemișcarea lor, m-au privit un moment ca pe o străină. S-au retras în sine. Prima mea mamă își pierduse deja părinții. N-aveau cum s-o consoleze.
Pe la ora 11, preotul a început să stingă lumânările și ne-a trimis pe toți acasă. Vincenzo a rămas singur în ultima noapte pe pământ, sub ochii încremeniți ai statuilor.
La slujba din dimineața următoare, am reușit să disting doar câteva cuvinte, trimiteri la cine se pierdea în lipsa unei călăuze sigure și de neclintit, oițe rătăcite pe care Dumnezeu le va primi în brațele sale milostive, grație rugăciunilor noastre. La ieșire, o ploaie ușoară și un cerc de umbre negre în jurul nostru, exprimându-și condoleanțele. Un necunoscut nu știa cum să și le exprime. Mi-a șoptit niște urări și m-a sărutat pe obraji. Acela a fost, probabil, momentul când am început să simt că aparțin familiei lui Vincenzo.
Când am ajuns la cimitir, ploaia se oprise. Rămăsesem puțini alături de el. De cealaltă parte a gropii a apărut, la un moment dat, tatăl meu, carabinierul, care-și ținea gulerul hainei ridicat cu o mână. M-a salutat dând ușor din cap și a deschis gura ca și cum ar fi vrut să-mi vorbească de la distanță. Apoi a închis-o. Avea barbă, așa cum îmi spusese Nicola, și părea puțin neîngrijit. Aproape că n-am reacționat la acea întâmplare atât de mult așteptată. Nu m-am dus la el, oricum, în acele clipe, n-aș fi știut ce să-l întreb. După câteva minute, deja nu mai era acolo.
Au venit și țiganii. S-au așezat separat, într-un loc luminat de o rază de soare. Erau patru, cred că mai tineri decât fratele meu, mai puțin unul, care părea adult și purta o cămașă violetă cu guler înalt și o panglică de doliu la piept. Aveau pantofii lustruiți și își dăduseră cu briantină părul negru pieptănat pe spate, ca în zilele de duminică. I-au adus un ultim omagiu prietenului lor, doar prin prezență.
Dincolo de zidul cimitirului îi așteptau caii lăsați liberi.
Cartea Cea care se întoarce poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,1 rating based on 23.497 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734682059
ISBN-13: 9789734682058
Goodreads: 54511750
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 7//2020
Al treilea roman al scriitoarei italiene Donatella Di Pietrantonio, Cea care se întoarce a avut un succes dincolo de orice aşteptări, fiind vîndut în scurt timp de la apariţie în peste 20 de ţări de pe toate continentele. Este povestea unei adolescente traumatizate de un dublu abandon şi de căutarea dureroasă a adevărului la o vîrstă ce ar trebui să fie a visurilor şi a speranţei. O fată se trezeşte, peste noapte şi fără explicaţii, catapultată într-o familie nouă, într-o lume nouă, aparent la antipozii celei anterioare. Ambele au însă în comun aceeaşi incapacitate de accesare a propriilor emoţii. Or, tocmai emoţia şi sentimentele exprimate vor aduce salvarea. Autoarea foloseşte un limbaj simplu, esenţial, tăios uneori, la fel ca ţinutul natal de pe fundal, regiunea Abruzzo, un pămînt neprietenos, dar pe care, pe neaşteptate, marea îl iluminează. Însuşi titlul cărţii, L‘Arminuta, „cea care se întoarce”, aparţine dialectului local.
Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011, cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Cea care se întoarce (2017) a fost recompensat în anul apariţiei cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, a fost adaptat pentru teatru şi se află în curs de ecranizare în Italia.
Fragmentul zilei – 17 septembrie 2020: Cea care se întoarce – Donatella Di Pietrantonio