Tipul de la Natura părea zguduit. Ținea să vadă groapa. Urmări râma groasă a țevii de canalizare, care se ivea puțin din pământ, la ieșirea din casă – dar asta numai fiindcă se deplasase construcția -, dispărea și apărea încă o dată, mai jos, aproape de poartă, când se încârliga spre destinația finală: rezervorul unui vechi veceu turcesc.
– Și nu se varsă? mă întrebă gâfâind, în timp ce încerca să salte tabla groasă de deasupra gropii, să se uite înăuntru.
– De când suntem noi aici, nu s-a vărsat. Cică a fost odată un dezgheț mare, când s-a umplut groapa și…
– E betonată?
– Nu.
Colegele lui rămăseseră în casă, cu Clara. Era o dimineață friguroasă și simțeam miros de cafea. Tipul căută un băț, îl strecură pe lângă marginea capacului, în rezervor, începu să-l agite. Asculta cu atenție. Pe urmă îl scoase și începu să-l studieze. Îmi bătea soarele în ochi și nu mi-am dat seama dacă i se prinsese ceva interesant de băț sau nu.
Când ne-am întors în casă, Clara și prietenele ei eu tăcut. Fetele îl priveau fix pe tip. El se așeză fără să se grăbească pe un taburet, își scoase mobilul să vadă cât e ceasul, luă cana mare de cafea care i se pusese înainte și sorbi îndelung. Pe urmă spuse:
– Cob.
Atunci Clara, care cât lipsiserăm noi își desfăcuse părul, altfel îl purta întotdeauna în coadă, sări de pe scaun și începu să danseze și să bată din palme:
– Da, da, da, da, da! Doamne, ce mișto! Băi, îmi vine să te pup!
Am simțit că îmi cade falca.
Poate ați mai auzit de cob. Pentru mine, atunci a fost prima dată. Aș putea încerca să reconstitui ce mi s-a spus la masa din bucătărie, în timp ce soarele îmi arunca o umbră tot mai lungă pe mușama și îi auzeam pe marceloti foindu-se în preajma ușii. Le era foame și nu îndrăzneau să intre. Am în față și notițele pe care le-am luat atunci, le-am citit și răscitit de o sută de ori. Arată așa:
– Casa cob = casă verde;
– Pereți NU drepți;
– Rețete. Orientativ: 50% nisip, 50% argilă, paie, apă;
– Argila -> malul râurilor. Nisip -> magazin. Paie -> baloți;
– Cob = chirpici? NU;
– Încălzire -> sobă lemne;
– Fundație> pietre SAU cauciucuri umplute cu pământ SAU saci cu pământ;
– Pardoseală: cob SAU scânduri SAU gresie;
– Acoperiș. De cumpărat căpriori;
– Alveole în spic, 9m2 – 12m2, 40 buc.;
SAU frunză stejar
– Fiecare ramură – minidependințe;
– DE CUMPĂRAT: nisip (?kg), paie, căpriori;
– Culori naturale.
Râd cu spasme de câte ori văd pagina asta. Mă amuz la fiecare rând. Ați observat cum, după un dezastru total, oamenii iau drept semne premonitorii toate detaliile pe care altfel nu le-ar fi ținut minte în veci – o frunză strâmbă, un copil care spune o porcărie – și cred că ei înșiși când spun: Atunci mi-am dat seama că ori, în cel mai bun caz: Ar fi trebuit să mă gândesc că? Mi se întâmplă și mie, când îmi amintesc de casa cob. Sperasem că voi obține un proiect civilizat, și acum niște hipsteri care se minunau de grota noastră cu rahat îmi dictau să scriu pe hârtie că de fapt cobul nu e chirpici (ba da, este) și că trebuie să caut pietre mari, paralelipipedice, pe malul râului. Desenam floricele pe marginea foii și mă gândeam că povestea se duce dracului înainte de a începe. Că n-o să avem nicio casă. Culmea e că mă înșelam. Semnele dezastrului erau acolo, limpezi ca firele de praf în soarele de la asfințit și ca vorbăria marceloților morți de foame din fața ușii: nenorocirea care ni se pregătea era însă de cu totul o altă natură.
Voiam cu disperare o casă.
Păsărelele ciripeau și copiii jucau fazan cu obscenități, chiar în dreptul geamului de la bucătărie. Mușamaua mesei avea o arsură în formă de bombă din desenele animate.
Voiam cu disperare o casă.
Și altă variantă nu exista. Și nici timp nu mai aveam. Și băiatul, pe care abia atunci am aflat că-l chema Dinu, s-a oprit brusc din povestea cu cobul care se pune umed și se modelează cu mâinile până burtește, după care trebuie să aștepți să se usuce un pic, s-a întrerupt aproape în mijlocul frazei ca să scoată dintr-o trăistuță maramureșeană un caiet gros. Din caiet a extras o foaie xeroxată și a întins-o pe masă, în fața mea.
– Asta e fotografia de când erați arestați, mi-a spus.
– Reținuți, nu arestați.
– Pentru fotografia asta am venit și vreau să rămân aici, cu voi.
Am început construcția casei, dar, în prima săptămână, eu am fost mai mult pe drumuri. Îl luam pe Francisc și plecam de dimineață cu camioneta să aducem materiale, să vorbim la nu știu ce depozit, să căutăm altă vopsea decât aia care nu ne plăcuse în ajun – în fine, la un proiect de genul ăsta găsești ușor ocazii să dispari. Eu aveam toate motivele să dispar. Dinu de la Natura întinsese peste tot prelate mari, de camioane militare, și îi învăța pe marceloți să clefăie cobul cu picioarele. Îmi făcea rău să-i văd. Săpată manual, groapa de fundație a fost gata câteva zile mai târziu. O parte din maglavais se uscase deja și a trebuit aruncat.
Două zile întregi s-au pierdut cu capsula timpului: o casetă mare în care toți trebuia să punem câte un obiect personal, pentru a transmite ceva arheologului de peste zece mii de ani. Chiloții murdari, îmi venea să zic, dar m-am abținut. Până la urmă, eu am ales un mouse, măcar să-l ajut pe amicul din viitor să dateze cumva întreprinderea noastră: cu atâtea figurine de lut și jurnale pe hârtie manuală, ar fi greșit sigur. După două zile, chiar când răsărea luna plină, cutia a fost în fine închisă și așezată pe fundul gropii de fundație. Apoi ne-am îmbătat.
Cartea Copiii lui Marcel poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,6 rating based on 49 ratings (all editions)
ISBN-10: 9734682539
ISBN-13: 9789734682539
Goodreads: 55117344
Author(s):Publisher: Polirom
Published: 9//2020
O tînără de 28 de ani crede că și-a găsit vocația cînd renunță la jobul într-o corporație și decide să plece la țară, să facă agricultură. O însoțesc iubitul ei, Matei, și vărul acestuia, Francisc. Împreună găsesc o fermă de închiriat, într-un sat din județul Buzău, și pun bazele unei comunități ciudate. Descoperă istoriile locale, dintre care cea mai atrăgătoare este, fără îndoială, cea a dispariției lui Marcel Serebreakov – fost copil-minune și spirit protector al întregii lor aventuri. În numele lui, se trezesc antrenați într-un carusel de întîmplări stranii, teorii ale conspirației și fenomene paranormale.
Fragmentul zilei – 23 septembrie 2020: Copiii lui Marcel – Ema Stere