„În ciuda anilor – nu mai puțini de patruzeci – se ținea încă bine: era o mulatră semeață, cu ochii aurii și aprigi, cu părul tuns scurt, după forma craniului, ca o cască de bumbac sârmos. Doctorul Urbino n-a recunoscut-o, deși o zărise vag de câteva ori în timpul partidelor de șah din atelierul fotografului, iar odată, îi prescrisese niște pliculețe de chinină pentru febra recurentă de care suferea. I-a întins mâna, iar ea a cuprins-o într-ale sale, nu atât în chip de salut, ci ca să-l ajute să intre. Salonul, care mai păstra aroma de răcoare și murmurul nevăzut al unui crâng, era ticsit cu mobile și obiecte de valoare, așezate fără ostentație, la locul lor firesc. Doctorul Urbino își aminti fără amărăciune de prăvălioara unui negustor de antichități din Paris, la numărul 26, de pe strada Montmarte, într-o luni de toamnă din secolul precedent. Femeia luă loc în fața lui și-i vorbi într-o spaniolă greoaie:
– Vă rog să vă simțiți ca la dumneavoastră acasă, domnule doctor. Nu vă așteptam așa curând.
Doctorul Urbino se simți parcă deconspirat. O cercetă atent, își opri privirea asupra veștmintelor îndoliate, descoperi demnitatea cu care își purta durerea și abia atunci înțelese că vizita lui nu avea nici un rost, pentru că ea cunoștea mai bine decât el toate destăinuirile și justificările cuprinse în scrisoarea postumă a lui Jeremiah de Saint-Amour. Nu se înșela. Ea îi ținuse tovărășie până în preajma morții, așa cum îl însoțise timp de aproape douăzeci de ani, cu o devoțiune și o tandrețe umilă care semănau îndeajuns cu dragostea, deși nimeni din această capitală adormită de provincie, unde până și secretele de stat erau de domeniul public, nu bănuise nimic. Se cunoscuseră într-un spital pentru drumeți din Port-au-Prince, orașul ei de baștină, unde el își începuse viața de pribeag, și l-a urmat până aici un an mai târziu, pentru o vizită scurtă, deși amândoi știau, fără să se fi înțeles mai dinainte, că venea ca să rămână pentru totdeauna. Ea era cea care făcea curățenie și ordine în atelier o dată pe săptămână, dar nici chiar vecinii cei mai bănuitori n-au confundat aparențele cu adevărul, presupunând, ca toți ceilalți, că invaliditatea lui Jeremiah de Saint-Amour nu se rezuma doar la mers. Chiar și doctorul Urbino credea același lucru, din motive de ordin medical bine întemeiate, și niciodată nu și-ar fi închipuit că în viața lui exista o femeie, dacă el însuși nu i-ar fi mărturisit-o în scrisoare. Oricum, îi venea foarte greu să înțeleagă motivele pentru care două persoane mature, libere și fără trecut, străine de prejudecățile unei societăți preocupate numai de ea însăși, preferaseră riscurile iubirilor interzise. Ea se grăbi să-i explice: „Asta era plăcerea lui”. În plus, clandestinitatea, chiar dacă împărtășită cu un bărbat care nu-i aparținuse niciodată pe deplin, dar în care amândoi cunoscuseră nu o dată explozia instantanee a fericirii, nu i se păruse o condiție inacceptabilă. Dimpotrivă: viața îi demonstrase că era, poate, exemplară.
În seara precedentă, fuseseră la cinema, fiecare pe contul șau și pe locuri depărtate, așă cum făceau de cel puțin două ori pe lună, de când imigrantul italian Galileo Daconte amenajase un cinematograf în aer liber printre ruinele unei mănăstiri din secolul al XVII-lea. Au văzut un film ecranizat după un roman la modă cu un an în urmă, pe care doctorul Urbino îl citise cu inima îndurerată de cruzimea războiului: Nimic nou pe frontul de vest. S-au întâlnit apoi în atelier, iar ei i s-a părut că nu era în apele lui, deși și-a spus că starea aceea se datora scenelor brutale, cu răniți agonizând prin noroi. A încercat să-i alunge gândurile negre propunându-i să joace șah, iar el, ca să-i facă plăcere, a acceptat dar juca neatent, cu piesele albe, bineînțeles, până când, descoperind înaintea ei că urma să fie învins în doar patru mutări, a capitulat fără glorie. Abia atunci a înțeles doctorul că ea fusese adversarul din partida finală, și nu generalul Jeronimo Argote, cum își închipuise el.”
Cartea Dragostea în vremea holerei poate fi achiziționată de la: