În ziua grozăviei, Susan Shepherd trebăluia în hulubărie, împrăștiind în tava lungă de metal amestecul de boabe de sorg, grâu și mazăre. Câțiva puiandri cu caș la gură și-au ridicat somnoroși căpșoarele de sub aripă, dar nu s-au obosit să plece din cuib. Ceilalți porumbei erau cu toții afară, dând roată deasupra pășunii verzi unduitoare sau împodobind mestecenii cu ramuri plângătoare din pădurea Epping.
– O să ne ajutați să salvăm țara, a șoptit ea.
Hulubăria era o magazie de scânduri, cam de patru metri pe patru, cu multe mici compartimente înșirate de jur împrejur, ca într-o clasă de școală primară. Numai că în loc să adăpostească cizme de ploaie, pălării sau mănuși ude, boxele erau căsuțe pentru mai mult de șaizeci de porumbei. Hulubăria fusese construită de bunicul Bertie, înainte ca ea să se fi născut. I se adăugaseră o duzină de adăposturi noi, ridicate în grabă anul trecut. Lăsând la o parte numărul mai mare de porumbei, crescătoria bunicului era neschimbată de când susan plecase la universitatea din Londra să studieze zoologia. același iz pătrunzător: mirosuri amestecate de pene, găinaț și grăunțe. nu se așteptase să revină acasă atât de repede, însă activitatea ei ca voluntar la asociația națională pentru Porumbei o făcusesă-și amâne studiile pentru a se ocupa de lucruri mult mai importante – să crească porumbei voiajori pentru misiunile de război.
În timp ce Susan își scutura cu palma câteva grăunțe de pe fusta veche – cârpită și peticită de câteva ori –, ochii i-au căzut pe urmele de creion aproape șterse cu care Bertie însemna cât de mult se înălțase ea peste an. se lipea cu spatele de tocul ușii și își întindea gâtul ca o girafă. Nerăbdătoare să crească mai repede, ajunsese chiar să-și îndese hârtie în pantofi. Șase luni mai târziu, Bertie a izbucnit în râs când nepoțica lui, care uitase să-și pună hârtiile în încălțări, scăzuse cu doi centimetri și ceva. Ajunsese să îndrăgească creionul așezat pe creștet, scârțâitul minei de plumb pe lemn și speranța cu care întorcea capul să vadă cât mai crescuse, în timp ce porumbeii o urmăreau amuzați, uguind. Susan a îngenuncheat și a mângâiat prima însemnare, făcută la o vârstă fragedă, la scurt timp după ce venise să stea cu bunicii.
Aveam o păsărea pe numele ei Enza. Am deschis fereastra și-năuntru a intrat Enza.
Susan și-a alungat din minte poezioara pe care o spunea când sărea coarda, apoi a luat de jos o lingură de lemn și a început să bată într-o cutie de metal, aceeași în care fusese vopseaua ce se cojea acum de pe casa bunicului.
Porumbeii s-au adunat în dreptul găurii făcute sub tavan. Unul câte unul, au intrat în hulubărie zburătăcind. Țopăiau de colo-colo, cu gâtul întins și piciorușe iuți, în timp ce își țineau trupul țanțoș nemișcat, încât ar fi putut duce pe coadă o ghindă în echilibru. ultima pasăre s-a așezat pe butoiul cu grăunțe și a înclinat din cap.
– Bună, Ducesa! a salutat-o Susan.
Pasărea – neobișnuită prin penele irizate verde-purpuriu de la gât, mai potrivite la un păun decât la un porumbel – s-a lăsat pe podea fluturând din aripi și s-a dus la susan legănându-se pe piciorușe.
– Cred că te-am cam răsfățat.
Susan și-a turnat câteva boabe în mână, așezându-se în genunchi, și Ducesa a început să le ciugulească. Atingerea ciocului o gâdila pe Susan în palmă. Știa că n-ar trebui să hrănească din mână un porumbel – era împotriva regulilor serviciului de porumbei, dar și ale bunicului – și că avea să creeze fără îndoială probleme dacă Ducesa urma să intre în rândurile serviciului. Pasărea asta era însă diferită. Și totul din cauza unei pisici rătăcite care izbutise să-și facă loc cu ghearele pe sub ușă și le curmase viața lui Skye și Islay, neprețuiții porumbei voiajori ai lui Bertie.
Cu trei ani în urmă, Susan și Bertie dăduseră peste rămășițele lui Skye în spatele butoiului cu grăunțe. Pe Islay o găsiseră în cuib cu aripa frântă, clocind oul pe care îl făcuse înainte de a fi atacată. Încercaseră să-i oblojească aripa cu scândurele și feșe, dar era prea slăbită ca să se hrănească. A clocit oul încă cinci zile înainte de a se prăpădi. Au așezat-o într-una dintre cutiile de tutun ale lui Bertie și au îngropat-o alături de Sky la marginea pădurii din Epping.
Nici una dintre porumbițe nu a vrut să clocească oul vitregit de soartă. Susan s-a încăpățânat să aibă grijă de el, deși bunicul susținea că erau prea puține șanse de izbândă în lipsa unui incubator, pe care nu și-l puteau permite. La fel de încăpățânată ca și el, Susan a scos atunci castronul albastru în care bunica obișnuia să-și mănânce fiertura de ovăz. A încălzit castronul cu apă din ceainic, a înfășurat oul cu delicatețe într-un șervet ușor umezit și l-a așezat înăuntru. după ce a pus vasul sub lampa de birou a lui Bertie, a potrivit distanța pentru temperatura ideală cu ajutorul unui termometru obișnuit, pe care îl testase mai înainte punându-l sub o porumbiță care clocea.
În următoarele două săptămâni și două zile, Susan a întors oul la fiecare opt ore și a stropit șervetul cu apă pentru a rămâne umed cât trebuia. În pofida perspectivei de a fi îngropat alături de părinții lui, oul a început să dea primele semne de viață în zorii zilei de duminică. Susan și bunicul ei nu s-au mai dus la biserică. S-au așezat pe scaun și au urmărit cu înfrigurare cum oul începe să crape puțin câte puțin. Când clopotele de la biserica din Epping au prins a bate la sfârșitul slujbei, un puișor prăpădit a venit pe lume făcându-și drum cu ciocul.
– Ce mândri ar fi fost de tine părinții și bunica! o lăudase Bertie.
Susan îi zâmbise, deși simțea o apăsare în piept, și mângâiase delicat puișorul.
Fusese o minune, dar Susan știa că pentru pasărea orfană pericolul nu trecuse de tot în lipsa laptelui de la părinți fără să-și piardă cumpătul, se apucă să facă o pastă din semințe bine măcinate și începu să hrănească puiul cu mâna. După câteva zile, mititelul reuși să se țină pe piciorușe, să dea din aripi și să ciugulească. O săptămână mai târziu, se hrănea singur alături de porumbeii din hulubărie. Atunci Susan a numit pasărea Ducesa, fără să țină seama de obiceiul bunicului, care le dădea porumbeilor voiajori numele unor îndepărtate ținuturi scoțiene, pe care nu le văzuseră niciodată.
Ducesa se făcuse o minunăție de porumbiță. Și nu era vorba doar despre înfățișarea ei, cu penajul de la gât care făcea ape sidefii. Era mai ales o pasăre deosebit de inteligentă – sau care se purta ciudat, după cum credea bunicul –, ceea ce o deosebea de toate celelalte. În timp ce porumbeii voiajori învățau să se întoarcă acasă, unde erau răsplătiți cu mâncare, Ducesa părea să fie mânată de nevoia de a înțelege lumea din jurul său, precum și de o neobișnuită curiozitate, ascunsă în spatele ochilor săi aurii. În loc să se amestece printre suratele sale, Ducesa se mulțumea să le privească cum ciugulesc, în timp ce stătea cocoțată pe umărul lui Susan și gângurea drept răspuns la cuvintele ei, ca și cum porumbiței îi făcea plăcere să ia parte la conversație. Încă și mai uluitoare era forța ei; de regulă, era prima care se întorcea acasă după ce porumbeilor li se dădea drumul pe un teren de antrenament aflat la mare distanță de casă. Odată, Bertie i-a spus lui susan că Ducesa se întorcea prima doar din dorința de a se bucura câteva minute în plus de întreaga ei atenție. Susan izbucnise în râs, dar știa că în vorbele lui era un sâmbure de adevăr.
Cartea Lungul zbor spre casă poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,2 rating based on 9.279 ratings (all editions)
ISBN-10: 6067796988
ISBN-13: 9786067796988
Goodreads: 54860802
Author(s):Publisher: Humanitas Fiction
Published: 8/17/2020
Pornind de la evenimente reale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Marea Britanie a folosit cincisprezece mii de porumbei voiajori pentru a primi informații din Franța și Olanda ocupate de naziști, Lungul zbor spre casă îmbină elementele unui roman istoric cu delicatețea unei povești de dragoste. O carte care insuflă speranță despre suflete-pereche, curaj, spirit de sacrificiu și demnitate. Romanul s-a aflat, în 2019, pe listele de bestselleruri din Marea Britanie, SUA și Spania, iar audiobookul a primit, în noiembrie 2019, Earphone Award acordat de AudioFile Magazine.
Septembrie 1940. Noapte după noapte, bombele germane cad asupra Londrei, într-o încercare de a șterge orașul de pe fața pământului. După întreruperea cursurilor universitare, Susan Shepherd își găsește forța de a merge mai departe îngrijind porumbeii din crescătoria bunicului său. La ferma lor de la marginea pădurii Epping ajunge printr-un ciudat joc al destinului un tânăr american, Ollie, care vrea să se înroleze ca pilot în RAF. Iulie 1996. Ziarele din întreaga lumea relatează o întâmplare neobișnuită: în hornul unei case vechi din Rochford au fost găsite rămășițele unui porumbel care pare să poarte un mesaj din cel de-al Doilea Război Mondial. Știrea stârnește mare emoție în Marea Britanie, iar în sufletul lui Susan Shepherd, fost ornitolog la Universitatea din Londra, trezește amintiri de mult îngropate.
Fragmentul zilei – 26 octombrie 2020: Lungul zbor spre casă – Alan Hlad
Alte titluri Humanitas.