POATE CĂ POPOSISEM PREA MULT pe pod. Pe ambele maluri, slovac și maghiar, se adunau umbrele, iar Dunărea, care curgea iute și palidă printre ele, spăla cheiul bătrânului oraș Esztergom, unde o colină abruptă înălța bazilica în lumina amurgului. Marele dom și cele două clopotnițe în stil palladian, răspândind acum dangăte mai scurte, se odihneau pe un inel de coloane și vegheau peisajul tot mai întunecat până la multe leghe depărtare. Deodată, cheiul și drumul pieptiș care trecea pe lângă palatul arhiepiscopului au rămas pustii. Postul de frontieră se afla la capătul podului, așa că m-am zorit să intru în Ungaria: oamenii pe care acea Sâmbătă Mare îi adusese laolaltă pe malul fluviului urcaseră până în piața catedralei, unde i-am găsit plimbându-se pe sub copaci, pălăvrăgind cu însuflețire grupuri-grupuri. Acoperișurile se pierdeau în zare, apoi pădurea, fluviul și balta păleau în ultimele rămășițe ale apusului.
Un prieten îi scrisese primarului din Esztergom: „Vă rog să fiți bun cu acest tânăr care merge la pas spre Constantinopol“. Intenționam să-l caut a doua zi, așa că am întrebat pe cineva unde este primăria, dar, înainte să-mi dau seama ce se petrece și spre nedumerirea mea, m-a dus chiar la omul cu pricina. Era înconjurat de nobilii minunat înveșmântați pe care-i admirasem pe malurile Dunării. Am încercat să explic că eu eram hoinarul despre care i se vorbise, iar el s-a arătat uimit, în limi tele politeții; apoi s-a luminat și, după o scurtă și comică discuție cu unul dintre personajele acelea impunătoare, m-a dat în grija lui și a străbătut în grabă piața, spre îndatoriri mai serioase. Însărcinarea a fost acceptată cu o expresie amuzată; mentorul meu trebuie să se fi pricopsit cu mine datorită englezei sale excelente. Purta un costum de gală splendid, închis la culoare; își ținea nonșalant sabia atârnată la încheietura brațului, iar la ochiul stâng îi strălucea un monoclu fără ramă.
Chiar în acest moment, toate privirile s-au îndreptat spre poalele dealului. În ropot de copite și în clinchete de hamuri, primarul ajunsese lângă treptele catedralei, pe care fusese așternut un covor stacojiu. Preoții și cei care purtau lumânările stăteau laolaltă, ceremonioși, iar când trăsura s-a oprit, din ea s-a ivit o siluetă în culoarea flăcărilor: cardinalul, monseniorul Serédy, deopotrivă arhiepiscop de Esztergom și prinț primat al Ungariei, a coborât încet și le-a oferit mâna cu inel celor adunați, care, pe rând, i-au făcut plecăciune pe un genunchi. Alaiul l-a însoțit în impunătoarea clădire; apoi, un paracliser a condus suita primarului la stranele din față, îmbrăcate în pânză stacojie. Am dat să mă furișez într-un colțișor, dar mentorul meu a fost de neclintit:
– O să vezi mult mai bine de-aici.
Sâmbăta Mare umpluse jumătate din încăpătoarea catedrală și zăream multe dintre figurile întâlnite mai devreme pe malul fluviului: târgoveții în hainele lor cele mai de soi, țăranii cu cizme și veșminte negre, fetele cu pălării care mai de care, cu fuste colorate și mâneci albe plisate și brodate, aceleași care traversaseră grăbite podul cu buchețele de crini, narcise și piciorul-cocoșului. Mai erau acolo dominicani în alb și negru, mai multe călugărițe și puzderie de uniforme, iar aproape de marile porți o ceată de țigani în haine stridente stăteau cu mâinile-n șolduri, sporovăind. Nu m-aș fi mirat să văd vreun urs de-al lor intrând, afundându-și laba în agheasmatarul baroc în formă de murex și îngenunchind.
Ce diferit era totul de atmosfera sumbră de la denia din urmă cu două nopți! Pe măsură ce lumânările erau stinse în suporturile lor, umbrele mai înaintau câte-un pas, până când mica biserică slovacă se cufundase de tot în întuneric. Aici, lumina a umplut grandiosul edificiu, noi constelații de fitile aprinse pluteau în toate capelele laterale, Lumânarea Pascală stătea aprinsă în prezbiteriu și altarul central era străjuit de niște lumânări înalte cât lăncile, cu câte o stea fixă în vârf. Cu excepția stranelor din față, îmbrăcate în roșu, catedrala, clerul, preotul care oficia slujba, diaconii și toate ajutoarele lor străluceau în alb. Arhiepiscopul, acum înveșmântat în alb și auriu, spre deosebire de ținuta purpurie de cardinal, trona sub un baldachin cu blazon, iar micul său alai era cocoțat rânduri-rânduri pe trepte în fața lui. Cel de pe treapta de jos păzea masivul toiag arhieresc, iar în spatele lui stătea un altul, pregătit să-i ridice mitra înaltă și albă sau să i-o pună la loc pe cap atunci când o cerea ritualul, aranjându-i de fiecare dată clapetele pe umerii acoperiți de pallium. Între timp, în fața naosului splendoarea aproape marțială a notabilităților adunate – pieptarele colorate din mătase, brocart și blană, lanțurile de aur și argint, cizmele hessiene, albastre, purpurii și turcoaz, pintenii auriți, calpa cele din blană de urs cu cleme cu diamante și panașuri de egretă, vultur sau cocor – se armoniza cu splendoarea ecleziastică la fel de bine ca veșmintele din Înmormântarea contelui de Orgaz. Dar cel mai impresionant era costumul negru, ca al noului meu prieten sau ca armura cavalerilor pictați din Toledo. Oare săbiile curbate sprijinite de strane, cu mânere în cruce, de aur și fildeș, și tecile bogat împodobite cu pietre scumpe erau o moștenire a războaielor cu turcii? Când stăpânii lor s-au ridicat, în clinchete, pentru Crez, una dintre săbii a căzut cu zgomot pe marmură. În timpul străvechilor bătălii din pustă, asemenea săbii zburau, din galop, căpățânile turcilor și, desigur, și pe ale ungurilor…
Cartea Între păduri și ape poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,3 rating based on 3.470 ratings (all editions)
ISBN-10: 9735051052
ISBN-13: 9789735051051
Goodreads: 29505203
Author(s):Publisher: Humanitas
Published: 3//2016
La mijlocul anilor ’30, Paddy, un tânăr cultivat, nonconformist şi aventurier, renunţă pentru o vreme la studii şi porneşte într-o călătorie la pas prin Europa, din Olanda până la Constantinopol. Iar după patruzeci de ani Patrick (Paddy) Leigh Fermor, consacrat deja ca unul dintre cei mai mari stilişti ai literaturii secolului XX, aşterne pe hârtie această odisee de tinereţe inspirându-se din însemnările de pe drum şi lăsându-se purtat de caleidoscopul amintirilor. Între păduri şi ape este povestea călătoriei de la graniţa austriacă până la Porţile de Fier, printr-o Europă Centrală ce sfidează trecerea timpului şi semnele de rău augur ale istoriei. În inima ei, Transilvania interbelică văzută prin ochii drumeţului străin ne pare astăzi un tărâm îndepărtat, desprins din legendă şi mit. În păduri lumina şi penumbra au nuanţe nesfârşite, munţii ascund unghere pline de mister, conacele păstrează pitorescul vechii nobilimi, iar satele îşi etalează în tihnă tradiţiile. Şi, mai presus de toate, diversi¬tatea oamenilor nu împiedică ospitalitatea, prietenia şi chiar dragostea, notele dominante ale acestor pagini de neuitat.
„Patrick Leigh Fermor nu poate fi numit pur şi simplu autor de memorii de călătorie; ar însemna prea puţin. Este un artizan de esenţe divine ireductibile, şi fiecare frază a lui pare să locuiască într-o capsulă a timpului.“ (Robert KAPLAN, autorul cărţii În umbra Europei)
Văzându-mă încurcat, un vecin mi-a spus cu ce să încep: mai întâi, trebuia să beau păhărelul cu rachiu; apoi să mănânc linguriţa de dulceaţă delicioasă din petale de trandafiri care era pregătită pe o farfuriuţă de sticlă, apoi să beau o jumătate de pahar de apă; şi, în sfârşit, să sorb din degetarul cu cafea densă şi fierbinte vârât într-un suport filigranat. Ritualul trebuia încheiat golind paharul şi primind tutun, în acest caz o ţigară aromată răsucită de mână chiar pe insulă. Între timp, bătrânii stăteau în tăcere şi zâmbeau, oftând din vreme-n vreme, adresându-mi câte-un cuvânt prietenos într-o română aparent stricată; doctorul spusese că pe uscat accentul şi stilul lor stârneau amuzamentul. Între ei vorbeau în turcă, limbă pe care n-o mai auzisem niciodată…
Fragmentul zilei – 29 octombrie 2020: Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
Alte titluri Humanitas.