Atenția lui Clay fu atrasă de clopoțelul unei furgonete cu înghețată. Staționa vizavi de Hotelul Four Seasons (care era mai măreț decât Copley Square) și lângă parcul Boston Common ce se întindea în lungul lui Boylston cale de două-trei intersecții de partea aceasta a străzii. Cuvintele MISTER SOFTEE erau tipărite în culori irizate peste două cornete de înghețată ce dansau. Trei puști se adunaseră lângă ferestruică, cu ghiozdanele lăsate jos, lângă picioare, așteptând să-și primească bunătățile. Înapoia lor stătea o femeie în costum cu pantaloni, ținând un pudel în lesă, și două adolescente în blugi cu talie joasă, cu iPoduri și căști, care deocamdată le atârnau în jurul gâtului, astfel ca ele să poată șușoti împreună – foarte serioase, fără să chicotească măcar odată.
Clay se așeză după ele, transformând grupulețul într-o coadă scurtă. Îi cumpărase un cadou soției lui de care se separase; pe drumul spre casă, intenționa să se oprească la Comix Supreme și să-i cumpere fiului său ultimul număr din Spider-Man; ar fi putut de asemenea să-și ofere și lui însuși o tratație. Ardea de nerăbdare să-i spună vestea lui Sharon, dar îi era imposibil să o contacteze până ajungea ea acasă, pe la patru fără un sfert sau cam așa. Se gândi că avea să mai zăbovească la Inn, cel puțin până vorbea cu Sharon, în principal plimbându-se de colo până colo prin cameră și privindu-și mapa încuiată. Până atunci, Mister Softee reprezenta o diversiune acceptabilă.
Vânzătorul din furgonetă îi servi pe cei trei puști cu două Dilly Bar și un monstru de cornet cu ciocolată și vanilie în spirală pentru generosul din mijloc, care părea că plătea pentru toți. În timp ce băiatul bâjbâia printr-un ghemotoc de bancnote din buzunarul blugilor lui largi, dar la modă, femeia cu pudel și costum model Power Suit, popular în anii 1980 în lumea afacerilor, scotoci în poșeta de pe umăr, scoase telefonul mobil – femeile în costume Power Suit nu mai plecau de acasă fără telefoanele lor mobile, tot așa cum nu plecau fără cardurile AmEx – și-i deschise clapeta. În spatele lor, în parc, un câine lătră și cineva strigă. Lui Clay nu i se păru un strigăt vesel, totuși când privi peste umăr nu putu să zărească decât niște amatori de plimbări, un câine care alerga cu un Frisbee în bot (n-ar fi trebuit să fie ținuți în lesă? se întrebă el într-o doară), pogoane de iarbă verde, însorită și umbră ademenitoare. Părea un loc potrivit pentru ca un bărbat care tocmai își vânduse primul roman grafic – și volumul următor, ambele pentru o sumă incredibilă – să se așeze și să savureze un cornet de înghețată cu ciocolată.
Când reveni către furgoneta MISTER SOFTEE, cei trei puști în blugi largi dispăruseră și femeia în ținută Power Suit comanda o înghețată cu sirop. Una dintre cele două fete din spatele ei avea un telefon de culoarea mentei prins la șold, iar femeia în costum Power Suit ținea în ureche casca propriului telefon. Clay se gândi, așa cum făcea mai mereu la un nivel sau altul al minții atunci când vedea o variațiune a acestui comportament, că un fel de a te purta care, cândva, ar fi fost considerat intolerabil de grosolan – da, da, chiar și atunci când erai implicat într-o măruntă tranzacție comercială cu o persoană complet necunoscută! – devenea parte din conduita cotidiană acceptată.
Introdu-l în Pribeagul Negru, iubitule, îl sfătui Sharon. Versiunea ei, pe care Clay o păstra în minte, îi vorbea frecvent și nu se sfia să spună ce avea de spus. Același lucru era adevărat și în privința lui Sharon din lumea reală, atât înainte, cât și după separarea lor. Deși nu i-o zicea la telefonul lui mobil. Clay nu avea așa ceva.
Telefonul de culoarea mentei cântă primele note ale melodiei lui Crazy Frog care-i plăcea lui Johny… cum se numea… „Axel F”? Clay nu-și putea aminti, probabil din cauza unui blocaj mental. Fata căreia îi aparținea telefonul îl trase de la sold și rosti:
– Beth?
Asculta, surâse, apoi îi spuse prietenei:
– E Beth.
Cealaltă fată se aplecă spre ea și amândouă ascultară, cu tunsorile stil Pixie aproape identice (lui Clay i se părea că semănau perfect cu niște personaje din desenele animate de sâmbătă dimineață, poate Powerpuff Girls) fluturând laolaltă în briza după-amiezii.
– Maddy? zise exact în aceeași clipă femeia în costum Power Suit.
La capătul lesei (lesa era roșie și presărată cu un fel de paiete scânteietoare), pudelul ei priva contemplativ traficul de pe Boylston. De cealaltă parte a străzii, la Four Seasons, un portar în livrea maro – livrelele păreau întotdeauna să fie maro sau albastre – flutura din mână, probabil după un taxi. O ambarcatiune-amfibie Duck Boat ticsită de turiști trecu pe lângă ei, părând înaltă și parcă nelalocul ei pe uscat, cu șoferul răcnind în portavoce despre obiectivele istorice. Cele două fete care ascultau la telefonul de culoarea mentei se priviră și zâmbiră, reacționând la ceva ce auzeau, totuși continuau să nu chicotească.
– Maddy? M-auzi? Mă…
Femeia în ținută Power Suit ridică mâna care ținea lesa și înfipse un deget cu o unghie lungă în urechea liberă, iar Clay făcu o grimasă, temându-se pentru timpanul ei. Se imagină desenând-o: câinele în lesă, ținuta Power Suit, părul tuns scurt, modern… și un firicel subțire de sânge în jurul degetului din ureche. Duck Boat tocmai părăsea cadrul și portarul se zărea pe fundal, detalii care, cumva, confereau autenticitate schiței. Pe bune, o știa intuitiv.
– Maddy, nu te mai aud! Voiam doar să-ți spun că m-am coafat la noul… m-am coafat… M-AM…
Vânzătorul din furgoneta Mister Softee se aplecă și-i întinse un cornet din care se ridica un Everest alb, pe versanții căruia se revărsau ciocolată și sirop de căpșuni. Chipul lui nebărbierit era impasibil și anunța că mai văzuse asemenea episoade. Clay era convins că și el mai văzuse, și nu doar o dată. În parc, cineva tipă. Clay se uită iarăși peste umăr, spunându-și că trebuia să fi fost un țipăt de bucurie. La ora trei după-amiaza, o după-miază însorită în Boston Common, ar cam fi trebuit să fie un țipăt de bucurie. Nu?
Femeia îi spuse ceva neinteligibil lui Maddy și-și închise telefonul printr-un zvâcnet îndelung exersat al încheieturii. Îi dădu drumul înapoi în poșetă, apoi rămase pur și simplu nemișcată, de parcă uitase ce făcea sau poate chiar unde se găsea.
– Costă patru cincizeci, rosti Mister Softee, ținând răbdător înghețata cu sirop.
Clay avu timp să se gândească cât de al dracu’ de scump era totul în Boston. Probabil că și femeia în ținută Power Suit gândea la fel – asta, cel puțin, fusese prima lui ipoteză -, deoarece pentru încă o clipă tot nu schiță niciun gest, ci doar privi cornetul cu muntele de înghețată și sirop care se prelingea, ca si cum n-ar mai fi văzut niciodată așa ceva.
Cartea Mobilul poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 228.375 ratings (all editions)
ISBN-10: 6064308834
ISBN-13: 9786064308832
Goodreads: 55306704
Author(s):Publisher: Editura Nemira
Published: 8/17/2020
Pe 1 octombrie, Dumnezeu este în Ceruri, cele mai multe zboruri cu avionul au decolat la timp, iar artistul plastic Clayton Riddell se află la Boston pentru a semna un contract fabulos.
Însă toate astea se schimbă brusc, odată cu fenomenul devastator care va fi cunoscut drept Semnalul. Un mesaj subliminal pe care-l aud toți cei care vorbesc la un moment dat la mobil. Trădată de tehnologie, lumea cade într-un Ev Mediu întunecat, dominat de haos, carnagiu și o hoardă de oameni reduși la instinctele primare.
Un coșmar din care Clay și alți doi supraviețuitori încearcă să găsească o scăpare, pornind către orașul său natal din statul Maine.
În teribila călătorie spre nord, li se arată câteva semne: acolo îi așteaptă fie un paradis, fie o capcană mortală.
„O privire tehnofobă, convingătoare, asupra sfârșitului civilizației, cu observații sociologice care te pun în gardă.“
Publishers Weekly
„Privi în jur neliniștit. Toate locuințele erau întunecate – alimentarea cu electricitate se oprise deja – și puteau foarte bine să fi fost părăsite, atâta doar că el avea senzația că niște ochi îi urmăreau. Ochii nebunilor? Teldemenților? Se gândi la Femeia Power Suit și la Pixie Albă, la smintitul în pantaloni gri și cravată ferfenițită, la bărbatul în costum de afaceri care smulsese cu dinții urechea câinelui. Se gândi la bărbatul gol, care împungea aerul cu antenele de mașină în timp ce alerga. Nu, urmărire nu era un cuvânt care să facă parte din repertoriul teldemenților. Ei se repezeau, pur și simplu, la tine. Dar dacă în casele acestea – sau cel puțin în unele dintre ele – se ascundeau oameni normali, unde erau teldemenții?“
Fragmentul zilei – 1 noiembrie 2020: Mobilul – Stephen King
Alte titluri Nemira.