M-am hotărât să vă scriu pentru că mă aflu într-o mare dilemă a vieții mele. Trebuie să mă căsătoresc cu femeia pe care o iubesc dar… anumite motive, pe care am să vi le expun și dvs., mă cam împiedică să-mi duc planul la îndeplinire. Motive destul de importante, zic eu. Tot ce mă leagă de iubita mea este absolut fantastic, ireal, decupat parcă dintr-o comedie cu Mister Bean. Eu mă numesc Paul Dumitrescu și am 29 de ani. N-am fost niciodată căsătorit, pentru că munca îmi răpește prea mult timp, fiind contabil la mai multe firme. Am cunoscut-o pe Rebecca în urmă cu patru ani, în autobuzul 336. Până aici e banal.
Prima noastră întâlnire a fost o catastrofă. Splendidă, e drept, dar CA-TA-STRO-FĂ!
Era aglomerație mare și trebuia să cobor la Lujerului. O fată micuță de înălțime și firavă stătea în fața mea. Nu îi vedeam fața. O întreb:
– Coborâți la prima?
– Nu! Vă fac loc imediat, zice ea.
Dar când să mă dau jos, aud un urlet sfâșietor: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Părul ei lung și creț, roșcat-auriu, se prinsese de cureaua pantalonilor mei.
– Aaaaaa!, Mă doare, aaaaaaaau!, țipa fetișcana înfiorător, și toată lumea a întors capul.
– Dar ce se petrece?, întrebau curioase cucoanele din jur.
Disperat, am luat-o de după umeri și i-am șoptit la ureche:
– Coboară și tu cu mine, că nu știu ce dracu’ s-a întâmplat!
Toți se uitau la noi și râdeau ținându-se cu mâinile de burtă. Ca să nu o doară, roșcata tinea capul în jos și fața ei era aproape lipită de… prohapul meu. Era dezastru! Cu greu i-am desprins firele de păr din catarama curelei și din fermoar, care nu șiu cum se prinseseră! I le-am rupt, pur și simplu!
– Îmi pare rău, dar a trebuit să ți le smulg!, i-am zis.
– Nu-i nimic, mai am destul, îmi răspunde ea.
Atunci am reușit să-i văd figura. Era foarte dulce, armonioasă, puțin pistruiată. Niște ochi căprui, triști aproape, mă priveau adânc:
– Mă cheamă Rebecca și mi se spune: femeia buclucașă.
– Eu sunt Paul.
Daaa! Fata își merita cu prisosință porecla! Așa ne-am împrietenit. Nu ne-am mai despărțit. A doua zi ne–am întâlnit din nou la o cofetărie din centru. Acolo, Rebecca mea avea să dovedească faptul că nu degeaba i se spunea femeia buclucașă. Pe tot ce punea mânuța fărâma, spărgea, scăpa pe jos. De pildă, în timp ce înfuleca pofticioasă Amandina pe care tocmai i-o cumpărasem, nu știu cum naiba îi scapă lingurița pe jos. Până să apuc eu să iau alta curată, ea se apleacă să o ridice pe a ei. Dar… nu ajunge si întinde mâna. Când… bum! Dă un cap în masă, care era din plastic ușor, o ridică și, într-un final, o răstoarnă cu cracii în sus! Paharele și farfuriile s-au făcut tăndări, iar prăjiturile erau pe jos împrăștiate. Toată lumea din cofetărie ne privea buimaca abținându-se să nu izbucnească în râs. Mie îmi venea să intru în pământ de rușine, nu alta! Ea, vinovată ca un copil de trei ani prins la borcanul cu dulceață, încerca să-și ceară scuze, bâlbâindu-se:
– Iartă-mă, Paule, nu știu cum s-a întâmplat, o să strâng eu totul, să știi…
– Lasă, haide să plecăm de aici!
– Bine!
Dar, când să plătesc pagubele făcute de roșcata mea frumoasă, o scap puțin din vedere. Odată aud în spatele meu: buuum! Când întorc capul, păpușica mea nătântoală, era pe burtă, întinsă toată ca o plăcintă pe jos. Am crezut că înțepenesc! Alunecase pe gresie. Nu știu cum… Era udă. Rochia ei albă era acum maro, de ziceai că se căcase pe ea! M-au apucat furiile și în gândul meu mi-am zis: „Asta va fi ultima întâlnire, femeia e tâmpită rău de tot!”
Am plătit ce aveam de plătit și am ieșit cu capul între umeri, urmărit de râsetele copiilor de cinci-șase ani și, bineînțeles de Rebecca mea. Pe stradă i-am spus plin de nervi:
– Auzi, păpușă, tu chiar ești imbecilă sau te prefaci?
Am văzut atunci lacrimi în ochii ăia mari. Buza de jos începuse să-i tremure a plâns. Mi s-a făcut milă de ea:
– Hai, vino încoace, tolomaco!
În loc de răspuns ea a început să bâzâie ca sirena lui Roaită. Nu-i dădeai mai mult de cinci ani.
– Hăăăăă, hăăăă, aaaahaaa!, urla ea cu patimă.
Am strâns-o la piept. Doamne, ce întâlnire! Nu știam cum s-o mai împac. Îmi părea rău că am jignit-o, nu sunt un bărbat rău. I-am cumpărat o înghețată Top Gun și s-a liniștit ca prin farmec. Bineînțeles că și-a întins-o pe obraji, prin păr, pe piept, în urechi și, la sfârșit, când mi-a dat o sărutare drăgăstoasă, m-a murdărit și pe mine.
A trecut ceva timp de la prima noastră întâlnire și chiar m-am îndrăgostit de ea. Ajungând s-o cunosc mai bine, mi-am dat seama că nu e chiar așa de tâmpită precum părea, și nici bleagă. Era inteligentă, cânta frumos, scria poezii, terminase facultatea de litere și preda limba română la o școală generală. Nu mă întrebați ce făcea și pe acolo!
Dar nu știu cum naiba reușea de scăpa orice avea în mâini, cădea, își julea genunchii aproape săptămânal, aluneca pe scări (Doamne, ce mi-a făcut într-o zi când coboram la metrou, la Unirii! A căzut de sus pe burtă și până jos nu s-a oprit. O stație întreagă a râs lumea de noi!), spărgea farfurii (acasă la ea nu mai era nici un serviciu întreg!), se opărea cu cafea, își băga singură degetele în ochi, își mușca limba sau vărsa pe ea orice băutură i se încredința.
Mare belea, femeiușca mea! Dar chinul cel mai mare era atunci când mergeam împreună la cumpărături. Dezastru! Se hlizeau prietenii mei, de se zguduiau pereții, când le povesteam la serviciu a doua zi. Cu toate că, înainte de a intra în magazine îi făceam instructajul (să nu atingi nimic, să fii atentă pe unde calci și cu cine te intersectezi), Rebeccuța mea mă băga mereu în câte un bucluc.
Cartea Tembelă până la moarte poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 7 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9789732332283
Goodreads: 43812063
Author(s):Publisher: Cartea Românească
Published: 11//2018
Fragmentul zilei – 11 noiembrie 2020: Tembelă până la moarte – Dana Fodor Mateescu
Alte titluri Cartea Românească.