Într-o seară de ianuarie de la începutul anilor șaptezeci, Christine Nilsson cânta în Faust la Academia de Muzică din New York.
Deși se vorbea deja despre construirea unei noi Opere, departe de centrul elegant al metropolei, un edificiu care să concureze prin costurile ridicate și prin splendoare cu cele din marile capitale europene, lumea bună încă se mulțumea să se adune în fiecare iarnă în deja ponositele loji îmbrăcate în roșu și auriu, din vechea și intima Academie. Conservatorii o prețuiau pentru că era mică și greu accesibilă, ținându-i astfel la distanță pe „oamenii noi” de care New Yorkul începea să se teamă și să simtă atras totodată. Cei sentimentali rămâneau legați de Academie din cauza conotațiilor sale istorice, în timp ce melomanii o preferau pentru excelenta sa acustică, o trăsătură mereu problematică a sălilor construite pentru audiții muzicale.
Era prima apariție a doamnei Nilsson din acea iarnă, iar „publicul nemaipomenit de strălucitor”, după cum scrisese presa cotidiană, se adunase s-o asculte, purtat pe străzile alunecoase și înzăpezite în cupeuri private, în Jandouri familiale spațioase, sau într-un „cupeu Brown”, mai modest, dar mai convenabil. Să mergi la Operă într-un cupeu Brown era aproape la fel de respectabil ca și când ai fi mers cu propria trăsură, iar plecarea într-un asemenea cupeu îți oferea imensul avantaj (cu o aluzie ludică la principiile democratice) de a sări în primul Brown din șir, în loc să aștepți să vezi strălucind, sub porticul Academiei, nasul roșu de la frig și de la gin al propriului vizitiu. Trebuie să fi fost la mijloc intuiția genială a unui rândaș în livrea, care să-și fi dat seama că americanii vor să scape de distracții chiar mai repede decât își doresc să ajungă la ele.
Când Newland Archer a deschis ușa lojii, cortina tocmai se ridicase, dezvelind scena din grădină. Tânărul nu avusese nici un motiv pentru care să nu fi ajuns mai devreme, căci luase cina la ora șapte, doar cu mama și cu sora sa, și apoi zăbovise la o țigară de foi în biblioteca gotică, cu rafturi lucioase din nuc negru și scaune împodobite cu ornamente sculptate, singura cameră din casă unde doamna Archer permitea să se fumeze, însă, New Yorkul era, mai presus de toate, o metropolă perfect conștientă că nicăieri nu „se cuvenea” să ajungi devreme la operă; ce „se cuvenea” juca un rol la fel de important în New Yorkul lui Newland Archer precum înspăimântătoarele și misterioasele totemuri care cârmuiseră destinele strămoșilor săi cu mii de ani în urmă.
Mai avea și un motiv personal să întârzie, își pierduse vremea fumând fiindcă, în adâncul sufletului, era un diletant care simțea o satisfacție mai subtilă când se gândea la o plăcere proximă decât în momentul realizării ei. Cu atât mai mult cu cât era vorba de o plăcere delicată, așa cum erau mai toate plăcerile sale; de această dată, momentul pe care îl aștepta era atât de rar și de special încât, nici dacă și-ar fi pregătit sosirea printr-o înțelegere cu regizorul secund al primadonei, tot n-ar fi intrat în Academie într-un moment mai plin de înțeles decât atunci când ea cânta: „Mă iubește nu mă iubește MĂ IUBEŞTE!”, presărând note limpezi ca rouă peste petalele smulse ale margaretelor.
Firește, ea cânta „M’ama!” și nu „mă iubește”, din moment ce o lege invariabilă și incontestabilă a lumii muzicale cerea ca textul în germană al operelor franceze cântate de artiști suedezi să fie tradus în italiană, pentru ca publicul anglofon să înțeleagă mai bine. Acest aspect i se părea la fel de firesc lui Newland Archer ca toate celelalte convenții pe care se întemeia viața sa, între care obligația de a folosi două perii cu montura de argint, cu monograma lui în smalț albastru, ca să-și traseze cărarea din păr, sau necesitatea de a-și face apariția în societate cu o floare (de preferință, o gardenie) la butonieră.
„M’ama… Non m’ama…”, cânta primadona, și apoi „M’ama!”, cu o ultimă explozie de dragoste triumfătoare, lipindu-și de buze margareta răvășită și ridicându-și privirea, cu ochii ei mari, către figura rafinată a micului Faust cafeniu domnul Capoul care încerca zadarnic, într-o tunică strâmtă din catifea purpurie și cu o beretă cu pene, să arate la fel de nevinovat și de real ca victima sa ingenuă.
Sprijinindu-se de peretele din fundul lojii, Newland Archer și-a întors privirea de la scenă, scrutând celălalt capăt al sălii, în partea din fața lui se afla loja doamnei Manșon Mingott, a cărei monstruoasă obezitate o împiedica de multă vreme să mai vină la operă, deși se lăsa mereu reprezentată, în nopțile de gală, de membrii mai tineri ai familiei. De această dată, în primul rând din lojă stăteau nora ei, doamna Lovell Mingott, și fiica ei, doamna Welland, iar în spatele acestor două matroane înveșmântate în brocart se zărea o tânără îmbrăcată în alb, cu ochii fixați în extaz asupra îndrăgostiților de pe scenă. Când Madame Nilsson a cutremurat sala cu al său „M’ama!” (în loje discuțiile se întrerupeau întotdeauna în timpul ariei cu margareta), o roșcată caldă a inundat obrajii fetei, cuprinzându-i fruntea până la rădăcinile cosițelor blonde și alunecân după curba tânără a pieptului până la decolteul modest din tul, închis cu o singură gardenie. Fata și-a coborât privirea asupra buchetului uriaș de lăcrămioare de pe genunchi. Zărind-o atingând ușor florile cu vârfurile degetelor îmbrăcate în mănuși albe, Newland Archer a inspirat adânc cu vanitate satisfăcută și și-a întors privirea către scenă.
Nu se precupețise nici un efort când a fost vorba de decorul scenei, a cărui frumusețe o confirmau până și cei care trecuseră pragul operelor din Paris și Viena. De la partea din față a scenei și până la luminile rampei, totul era acoperit cu o pânză verde ca smaraldul. La jumătatea distanței, niște dâmburi simetrice din mușchi de un verde pufos, prinse cu verigi de crochet alcătuiau baza unor tufe în formă de portocali, dar împodobite cu trandafiri mari, albi și rozalii. Panseluțe imense, mult mai mari decât trandafirii, și mult mai asemănătoare cu ștergătoarele pentru condeie făcute de enoriașe pentru preoții eleganți, se iveau din stratul de mușchi de sub arbuștii de trandafiri; iar ici-colo se zărea câte o margaretă altoită pe o ramură de trandafir înflorită, cu un aspect luxuriant ce prefața realizările discipolilor domnului Luther Burbank.
În mijlocul acestei grădini fermecate, îmbrăcată în cașmir alb brăzdat cu satin de un albastru pal, cu o poșetuță prinsă de un brâu albastru, și cu niște cosițe mari și bălaie trase cu grijă de fiecare parte a șemizetei de muselină, Madame Nilsson îl asculta cu privirea plecată pe domnul Capoul făcându-i curte cu înflăcărare și se prefăcea plină de candoare că nu-i înțelegea deloc așteptările, ori de câte ori, prin cuvinte sau ocheade, el îi sugera convingător fereastra de la parterul vilei de cărămidă ce se zărea în diagonală, din partea dreaptă.
„Draga de ea!”, își zise Newland Archer, cu privirea alunecându-i din nou spre tânăra cu buchetul de lăcrămioare. „Ea nici nu bănuiește despre ce-i vorba”, îi admira chipul tânăr, absorbit de scenă, cu un fior de posesivitate în care se amestecau mândria propriei inițieri masculine și venerația tandră față de puritatea ei abisală. „L-am citit împreună pe Faust… pe malul lacurilor din Italia”, își spuse el, confundând cumva ca prin ceață scena viitoarei luni de miere cu capodoperele literare pe care avea să i le dezvăluie, ca un privilegiu masculin, miresei sale. De-abia în acea după-amiază îi dăduse de înțeles May Welland că îi „păsa” (termenul newyorkez consacrat prin care tinerele își mărturiseau sentimentele) și, în imaginația lui, sărea peste etape precum inelul și sărutul de logodnă și peste marșul nupțial din Lohengrin, și se vedea deja împreună cu ea, într-o scenă parcă scoasă din vechile basme europene.
Nu-și dorea câtuși de puțin ca viitoarea doamnă Newland Archer să fie o nătângă, își propunea ca el (prin compania lui edificatoare) să-i formeze tactul social și iuțeala de minte care să-i permită să facă față celor mai populare femei măritate din „societatea tânără”, în rândul cărora era recunoscut obiceiul de a-și asigura omagiile bărbaților în același timp în care le descurajau în joacă.
Dacă ar fi cercetat până în adâncul vanității sale (așa cum aproape că făcea uneori), ar fi descoperit acolo dorința ca soția lui să fie la fel de versată și de nerăbdătoare să se facă plăcută ca și doamnele căsătorite, ale căror farmece îl atrăseseră de-a lungul a doi ani destul de frământați. Firește, excluzând orice urmă a slăbiciunii care aproape că-i tulburase viața bietei fete și-i dăduse chiar lui planurile peste cap o iarnă întreagă.
Cartea Vârsta inocenței poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,0 rating based on 182.276 ratings (all editions)
ISBN-10: 6063347305
ISBN-13: 9786063347306
Goodreads: 50724418
Author(s):Publisher: CPT
Published: 3/1/2020
Newland Archer, tânăr avocat de succes, duce o viață modelată de obiceiurile și așteptările societății din clasa superioară a New Yorkului anilor 1870. Apropiata căsătorie cu May Welland, o fată de familie bună, care nu-și dorește altceva decât să fie o soție devotată și o mamă iubitoare, corespunde pe deplin așteptărilor familiei și societății.
Când în familia logodnicei sale apare atrăgătoarea și nonconformista contesă Ellen Olenska, aflată în pragul divorțului, Newland își reconsideră adevăratele aspirații sociale și sentimentale. Este împărțit între imperativele societății newyorkeze, care îl leagă de o logodnică inocentă și întru totul previzibilă, și sentimentele tot mai puternice pentru femeia independentă, emancipată, dar blamată și respinsă de societate.
Deși romanul pune sub semnul întrebării principiile și moravurile societății newyorkeze de la sfârșitul secolului al XIX-lea, nu le respinge și nu le condamnă categoric, ci doar depune mărturie despre felul în care dramele individuale sădesc sămânța schimbării. Romanul Vârsta inocenței a fost adaptat pentru marile ecrane, în regia lui Martin Scorsese, cu Daniel Day-Lewis, Michelle Pfeiffer și Winona Ryder în rolurile principale
Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi considerați importanți, iar Edith Wharton este unul dintre ei. Gore Vidal Unul dintre cele mai bune romane ale secolului XX. (New York Times Book Review)
Fragmentul zilei – 15 noiembrie 2020: Vârsta inocenței – Edith Wharton
Alte titluri Litera.