„Dacă există o geografie a răspândirii psihanalizei în lume, trebuie să ne întrebăm ce a determinat difuziunea ei în afara granițelor care pot fi considerate leagănul său: Austria, Ungaria, Germania.
Ca factor pozitiv, de creștere a culturii psihanalitice, trebuie menționată prezența unei elite culturale evreiești importante, care își exercită influența asupra unei culturi puternic urbanizate, creștină occidentală (catolică și protestantă), cu o tradiție în cunoașterea omului interior și o cultură a culpabilității. Existența unei societăți democratice și a libertății de conștiință este și ea un factor favorabil dezvoltării unei mișcări psihanalitice.
Factorii negativi sunt: antisemitismul, atunci când devine influent sau element al unei politici de stat, caracterul preponderent rural al unei culturi și instalarea unui sistem autoritar sau totalitar.
România este, în aceste privințe, ca și în altele, o țară de graniță. Există o intelectualitate evreiască de o anumită importanță, dar și o tradiție antisemită care face ca această categorie să se comporte preponderent defensiv. Tradițiile rurale sunt marcate, dar după primul război mondial cultura se urbanizează masiv. Tradiția creștină este puternică, dar confesiunea ortodoxă nu încurajează introspecția. În fine, ascensiunea extremei drepte de la sfârșitul anilor ’20 ai secolului trecut, ca peste tot în Europa de Est, este destul de remarcabilă pentru a jena, într-o primă etapă, dezvoltarea democratică și pentru a o sufoca, în cele din urmă.
Poate că nu există o mai bună ilustrare a situației din perioada interbelică decât istoria simpozionului „Freud” organizat în București în octombrie 1932 de cenaclul cultural „Criterion”. Printre vorbitori se aflau psihanalistul neanalizat și populizator al psihanalizei I. Popescu-Sibiu și un tânăr publicist ambițios, care nu optase încă pentru extrema dreaptă, M. Eliade. Conferința a stârnit un interes atât de mar, încât a trebuit să fie repetată de mai multe ori, atât în București, cât și în provincie. În memoriile lui, scrise la treizeci de ani după evenimente, Eliade își amintește numi de enormul succes al conferinței, de umplerea până la refuz a auditoriului în care se ținea și de lumea rămasă pe trotuar. Studenții de dreapta, „cuziștii”, erau prezenți, spuneau ei, nu pentru a provoca un scandal, „ci numai ca să asculte, să fie siguri că nu se face apologia unui comunist… Curând după ce au pătruns în sala ticsită… au început să vocifereze”.
O relatare, de data aceasta din epocă, a celei de-a doua ședințe găsim într-un articol de ziar al lui Matei Sebastian, redat de Gh. Brătescu: „Toate biletele erau vândute. Dar la orele opt, când se aștepta deschiderea porților Fundației [sala de conferință n.n.], un comisar de poliție, însoțit de un detașament de sergenți de stradă, a anunțat că adunarea <<s-a interzis>>. Întrebându-l pe Mihalache, ministrul de Interne, ce a determinat o asemenea decizie a autorităților, acesta i-a declarat lui Sebastian că vrea să prevină <<orice propagandă comunistă>>. După conciliabule între miniștrii I. Mihalache, A. Călinescu, și V. Madgearu, simpozionul a putut să se desfășoare începând de la orele 10:30, când rămăseseră doar câțiva inși, în fața cărora doctrinele au fose expuse”.
Temerea puterii în legătură cu posibila „propagandă comunistă” prin psihanaliză era enorm de exagerată și dovedește, pe deasupra, relativitatea libertății de expresie într-o Românie care juca aproximativ jocul democratic. Totuși, această teamă nu era total lipsită de temei. În scurta ei existență, Comuna de la Budapesta aprobase psihanaliza și instaurase, pentru prima dată, un învățământ universitar al ei. În cercurile marxiste din România, Freud era studiat și simpatizat. Din aceste date, ca și din interesul relativ pe care l-a stârnit freudismul la începuturile regimului sovietic (pentru că, odată cu întărirea influenței lui Stalin, să fie interzisă orice formă de psihanaliză), se poate trage concluzia că ideologia comunistă nu respinge psihanaliza când este în opoziție și, uneori, nici la începuturile unei guvernări comuniste. Numai un comunism stabil și definitiv instalat la putere va refuza și va interzice psihanaliza. În timp ce nazismul și fascismul sunt, de plano, critici absoluți și demolatori ai psihanalizei.
Altfel, Freud și psihanaliza sunt cunoscuți, între cele două războaie, prin scrierile eseiștilor și filosofilor, prin contribuția suprarealistă. O influență clară a psihanalizei se exercită prin intermediul mișcării suprarealiste, viguroasă în România. Revistele Alge și Urmuz, prin scriitori ca Sașa Pană, Gellu Naum, Gherasim Luca, artiști plastici ca Victor Brauner, J. Perahim, recurg la tehnica dicteului automat, inspirat de asocierile libere freudiene, și valorizează visul ca izvor al inspirației. Celebra romancieră Hortensia Papadat-Bengescu este influențată de psihanaliză, consideră critica literară. Populizatorii psihanalizei sunt doi medici neanalizați, care erau și practicieni, Aurel Vlad și I. Popescu-Sibiu. Persecuțiile antisemite din Austria și Germania aduc în România câțiva psihanaliști practicieni, dintre care probabil unul singur, H. Winnik, provenind din Germania, fusese analizat la Viena și Berlin de Paul Federn, Jeno Harnik și Helene Deutsch.
Dacă facem o comparație cu țări cu o istorie și destine similare, ca Iugoslavia, Grecia, Bulgaria, în care mișcarea psihanalitică nu pare să fi prins, constatăm că fermentul psihanalitic exista, între cele două războaie mondiale, în România, ca o expresie a voinței culturii românești de-a ieși din provincialism.”
Cartea Apropieri poate fi achiziționată de la: