Nu sunt divizibilă cu nimeni.
Poate că o să-mi fie dat să pricep, la un moment dat, cine m-a pedepsit să rătăcesc pe-aici, atât cât va fi să fie. Singura certitudine pe care o am acum, la o vârstă prag, când iluziile pietrificate au devenit statui ale propriilor eșecuri, lașități, complexe, deraieri etc., e că nu aparțin nici acestui secol, nici acestei lumi. Îmi cunosc și îmi asum fragilitățile. Știu fiecare fisură din oasele osteoporotice ale propriului timp și n-am de gând să neg nimic din ceea ce am fost sau sunt. O singură dată am cunoscut totalul, definitivul, absolutul. Ăsta e adevărul. Nu e locul extrapolărilor. Nici n-ar avea rost. Cine a cunoscut trăirea absolută, și, cu certitudine, mai sunt câțiva, știe despre ce vorbesc. Gustul ei îți rămâne pe cerul gurii pentru toată viața. Mai dai uneori de-o dulceață bine făcută, din cireșe amare, dar gustul acela, ah, gustul acela de șerbet de trandafiri edenici păstrat în memoria papilelor tale afectiv-gustative, ei, da, pe el nu-l poate nimic înlocui. Uneori, noaptea, îl simți intens, ca și cum, somnambulic, ai mai fi luat pe ascuns o linguriță, fără să-ți amintești apoi de unde. Sau cum. Tot ce trece prin anii tăi după aceea sunt doar anemici termeni de comparație. Poate/ Sigur că acolo ar fi trebuit să se termine viața. Ar fi fost mult mai ușor. Dar nu, penitența rătăcirii pare că e importantă pentru zeii pe care, într-un fel sau altul, i-ai înfruntat cu ceva. Durerea scrijelită pe piele, sevrajul labirintului, capul izbit de pereții neputințelor, blestemul de a nu-ți afla nicăieri locul, toate trebuie parcimonios exersate ca să le satisfaci zeilor orgoliul de a te vedea omenește
și impudic suferind.
Nu sunt divizibilă cu nimeni și nici n-aș putea să fiu. Nu-mi trebuie un cuvânt întreg care să-mi zgârie pielea, mi-e de ajuns o literă sau o silabă care să se facă bisturiu și să mă pună la pământ. Așa sunt eu. Din șocul posttraumatic mă trezesc exact când mă aflu cu un pas peste hău. Abia dacă apuc să-mi trag piciorul înapoi. Mă ridic greu, și vulnerabilitatea asta mi-a fost cel mai mult exploatată de-a lungul vieții. Retina mea nu îndură răul, nu contează în care dintre formele lui. Vorbesc rar și greu despre mine. Tăcerea îmi definește condiția cea mai confortabilă. Nu cred c-ar interesa pe cineva subterane existențiale ridicole în raport cu veacul. M-am evaluat mereu corect și am învățat că nu există risc de supraviețuire mai mare decât să-ți conturezi un set de așteptări care, aproape întotdeauna, se dovedesc incompatibile cu realitatea. Sau, cum spun medicii în buletinele lor informative, „incompatibile cu viața”. Oamenii încă mă iau prin surprindere.
Oricât de intuitiv aș funcționa, nu pot para chiar toate loviturile, mă mai ajunge câte una direct în plex. Scriu ca să mă țin minte. E lucrul cel mai important dintre toate. Probabil că am făcut-o și într-o viață anterioară. De acolo știu să fac diferența dintre arsura iadului și cea a rugului. Nu-mi plac comentariile în care oamenii mă întreabă de unde vin. E ca și cum și-ar da cumva seama că nu e chiar totul în regulă în alcătuirea mea și m-ar deconspira, dar asta n-am cum s-o evit, mai ales în ultima vreme, când se repetă din ce în ce mai frecvent și mai obositor.
Nu am iluzia coincidențelor. Ar fi o modalitate (prea) facilă de experimentare a vieții. Definită ca „o potrivire remarcabilă de evenimente sau de circumstanțe care nu au aparent nicio legătură de cauzalitate unele cu altele”, coincidența are la bază o relație de tip cauză-efect. Statisticienii demonstrează că studiile observaționale oferă uneori indicii despre producerea unui eveniment, dar nu pot stabili niciodată cauza și efectul. Îmi place cum sună aici „niciodată”. Având în vedere paradoxul probabilității, spun tot ei, cu cât este mai mare numărul de coincidențe, cu atât există o mai mare certitudine și cu atât pare să existe o cauză în spatele lanțului de coincidențe. Ei, da, cauza, asta e cheia! Simplificând lucrurile, când realitatea e că se tot complică prin ele însele, ajung la vechea mea concluzie, de adevărul căreia nu m-am îndoit vreodată, că nu există coincidențe. Nu e doar o concluzie personală, e un loc comun, atât în literatură, cât și în viață. „Poate”, ar spune cogânditorul meu preluând comanda. „Sigur”, i-aș răspunde, fără să ezit.
Sunt lumi despre care unora nu le e dat niciodată să afle că există. Ce pervertire a tainei ar fi în a ne perinda cu toții prin ele fără să pricepem mare lucru! Retrăgându-mă în confortul propriei încăpățânări, impresia factuală e că sensul a tot ceea ce trăim e mult mai complex decât pare. În State, oamenii închiriază, la marginea orașelor, depozite în care închid lucruri devenite, la un moment dat, inutile. Dacă nu-și plătesc chiria mai multe luni la rând, pierd proprietatea asupra obiectelor din depozitele al căror conținut este apoi scos la licitație. Nu contează că acolo sunt lucruri valoroase sau fără importanță. Alții decid ce vor face cu ele. La marginea orașului din suflet, fiecare închiriază câte un depozit în care-și duce, rând pe rând, amintirile. Vieți depozitate. Cu tot cu întrebări. Doar cu întrebări. Nu știu dacă le mai răscumpărăm sau dacă alții ni le vor scoate cândva la licitație, cert este că nimic din ceea ce trăim nu se subordonează coincidenței. Dexterități feminine intuitive duc la respingerea a priori și a posteriori a coincidenței. De asemenea, nu cred în povestea motivațională că fericirea vine din lucrurile mărunte care ni se întâmplă. Nu. Ele sunt doar paliative cvasigenerale. Fericirea vine din întâmplările de răscruce. Dintre acelea care te surprind când deja ești cu capul pe ghilotină. Restul sunt plasturi de unică folosință. Poate… Sigur. E sâmbătă și e cu muzică live. Un band își aranjează instrumentele. Cu cretă, pe o tablă agățată de perete, scrie cine se produce: Sunday, 9 PM – „Auld Skool”. Îmi sună a ceva „Old School” stilizat în scoțiană.
De ce scriu o carte cu tine, despre tot ce înseamnă viață, în desenul complet al ridurilor ei de expresie și de finețe? Pentru că, așa cum ar spune Nichita, „e-o-ntâmplare a ființei mele”. Pentru că asta excede condiția mea de muritor, ajutându-mă să mă întorc la formula androginică perfectă, pe care am vulnerabilizat-o cândva printr-o greșeală de neiertat. Ca să îmi recapăt libertatea de a muri. Cartea e parte a penitenței, e spovedania către zei. Și până la urmă, eminescian vorbind, „spovedania și nu preotul îți acordă iertarea”.
E o carte scrisă orbește. Cu temelie din întrebări. Răspunsurile noastre sunt subiective, incerte și provizorii. Întotdeauna pot veni alții care să le (ne) anuleze. Băi, cartea asta trebuie scrisă. Așa, „pe” orbește. Să fie complicată, nu pentru orice lecturăreasă în capot matlasat!
Stăm amândoi în fața unei singure oglinzi. Asta e cartea: o oglindă. Și fiecare ține strâns în pumn cheia de la cutia/ depozitul secretă/ secret a/al celuilalt. Pe peretele din spatele nostru stă scris cu roșu: „Nu privi în jos! Nu privi în sus!” Hai să te văd! Mă vezi! Dacă te uiți atent în oglindă, mă vezi. Nu, nu te văd! De cele mai multe ori, te intuiesc, te adun din cuvinte. Te recompun greu, ca pe un puzzle din care lipsesc o mulțime de piese, iar celelalte au marginile tocite. Zgomotul este infernal. Mă uit ca proasta la mufarinele oamenilor. Toți simt nevoia de a comunica ceva. Toți în același timp. Asta nu e comunicare. Pentru comunicare e necesar, absolut necesar ca măcar unul să tacă și să asculte. Și să aibă inteligența comunicării. Ideea în sine e că un prost nu e credibil prin forma în care comunică, pentru că uneori forma este garanția fondului.
Cartea Dresorul de cactuși poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 4 ianuarie 2021: Dresorul de cactuși – Adriana Bogatu, Adrian Victor Vank
Alte titluri Creator.