Cu opt ani în urmă
DEGETE DE PÂCLĂ SE ÎNCOLĂCEAU ÎN JURUL TATĂLUI lui Bastien în timp ce acesta se îndepărta de unicul său copil. Băiatul se ridică în genunchi în căruța oprită.
– Papa, unde mergi?
Papa nu îi răspunse. Lumina lunii pline scânteia în părul castaniu al lui Lucien și, în scurt timp, îl înghiți ceața.
Rămas singur, Bastien se lăsă înapoi în fund, străduindu‑se să nu scoată niciun sunet. Mintea copilului de zece ani era împânzită cu povești despre tâlharii nemiloși care pândeau pe potecile din pădure. Nu te teme! se îmbărbătă el. Papa m‑ar fi avertizat dacă era vreo primejdie. Dar tatăl lui plecase, iar Bastien începea să aibă îndoieli.
În afara zidurilor orașului, căruța oprită nu‑i oferea niciun adăpost. Bastien se înfioră la auzul șoaptelor fantomatice. I se tăie răsuflarea în clipa în care ramurile copacilor se transformară în gheare.
Ar trebui să mă duc după Papa, își zise, dar frigul nopții parcă îi turnase plumb în oase. Dârdâia, ghemuit între sculpturile de calcar din căruță. Tyrus, zeul Infernului, cu un zâmbet răutăcios pe buzele cioplite, îl fixa cu privirea. Tatăl lui Bastien sculptase statueta cu câteva luni înainte, dar nu se ivise niciun doritor să o cumpere. Oamenii preferau zeul soarelui sau zeița pământului, să venereze viața, nu să se gândească la moarte.
Auzind un cântec fără versuri, Bastien întoarse capul. Era ritmat. Vechi. Trist. Precum scâncetul unui prunc, trilul tânguitor al unei păsări ori balada melancolică a unei iubiri pierdute. Cântecul reverbera în el, sfâșietor de frumos. Aproape la fel de frumos ca femeia care stătea pe pod, astfel că, în scurt timp, Bastien, ca și tatăl lui, porni într‑acolo.
Perdeaua groasă de pâclă se întindea dinspre Marea Nivous. Briza se juca cu vârfurile părului chihlimbariu‑închis al femeii. Rochia albă îi flutura, dezvelindu‑i gleznele subțiri și picioarele goale. Nu cânta din voce. Melodia se revărsa din fluierul alb ca osul de la gura ei. Bastien ar fi trebuit să‑și dea seama pe loc cine e.
În momentul în care Lucien se apropie de ea la mijlocul podului, femeia așeză fluierul pe parapet. Razele încețoșate ale lunii îi îmbrăcau într‑o lumină nepământeană.
Cuprins de îndoieli, Bastien nu mai putea face niciun pas. Dacă visa? Poate că adormise în căruța tatălui său.
Exact atunci, femeia și tatăl lui începură să danseze.
Mișcările ei erau lente, hipnotizante, pline de grație. Plutea prin ceață precum o lebădă pe apă. Lucien nu‑și putea dezlipi privirea din ochii ei negri ca noaptea.
Și Bastien era la fel de vrăjit, dar, odată ce muzica se sfârși, clipi de două ori. Dacă totuși nu visa?
Fluierul alb ca osul îi atrase din nou atenția. De spaimă, simți cum i se strânge stomacul ghem. Să fi fost, într‑adevăr, făcut din os?
Îi reveniră deodată în minte toate legendele despre Descântătoarele de Oase. Umbla vorba că femeile în alb cutreierau prin aceste regiuni ale Galliei. Tatăl lui Bastien nu era superstițios din fire – nu se ferea să meargă pe poduri în nopțile cu lună plină –, dar bine ar fi făcut să fie mai precaut, căci n‑ar mai fi ajuns vrăjit, asemenea tuturor bărbaților sortiți pieirii din povești. Toate legendele semănau între ele. Toate pomeneau de un pod, de oameni care dansau și… de ce se întâmpla după aceea. Acesta era momentul în care…
Bastien o luă la fugă.
– Papa! Papa!
Tatăl lui, care îl adora, care‑l purta pe umeri și‑i cânta cântece de leagăn, nici măcar nu întoarse capul spre fiul său.
Descântătoarea de Oase scoase un cuțit de os. Făcu un salt prin aer – mai înalt decât al unei căprioare sau al unui cerb – și, din coborâre, îi împlântă cu putere cuțitul în inimă.
Din gâtul lui Bastien se ridică un țipăt la fel de gros ca al unui bărbat matur. Îi sfâșie pieptul cu o durere pe care avea s‑o resimtă mulți ani de‑atunci încolo.
Urcă fuga pe pod, se prăbuși lângă tatăl lui și se uită la femeia în ochii căreia se citea un regret prefăcut. Aceasta se întoarse spre altă femeie din capătul podului, care o chemă la ea cu un gest grăbit.
Prima femeie ridică pumnalul deasupra palmei, ca și când intenționa să se taie pentru a încheia ritul. Dar se mai uită o dată la Bastien, apoi aruncă pumnalul în pădure și fugi, lăsându‑l pe băiat singur cu tatăl lui mort și o lecție întipărită pe vecie în memoria lui:
Trebuie să crezi orice poveste auzi.
Cartea Vraja oaselor sub clar de lună poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,7 rating based on 27.061 ratings (all editions)
ISBN-10: 6069508017
ISBN-13: 9786069508015
Goodreads: 55810039
Author(s):Publisher: CorinTeens
Published: 11//2020
Descântătoarele de Oase au o misiune sacră.
Fiind ultimele descendente ale unei străvechi familii de Fermecătoare, ele sunt singurele care îi pot împiedica pe morți să-i vâneze pe cei vii și să le ia Lumina. Însă puterea lor de a călăuzi spiritele celor răposați spre Paradis sau spre Infern presupune un sacrificiu. Zeii cer devotament absolut, iar asta înseamnă că Descântătoarele de Oase trebuie să plătească cu viață sufletului pereche.
Ailesse a fost pregătită încă din fragedă pruncie să devină conducătoarea Descântătoarelor de Oase. Dar, mai întâi, trebuie să îndeplinească ritul de trecere și să-l ucidă pe băiatul pe care i-a fost menit să-l iubească.
Tatăl lui Bastien a fost ucis de o Descântătoare de Oase și, de atunci, caută să se răzbune. Însă ocazia de a o face se ivește prea târziu. Ritualul lui Ailesse a început, iar acum destinele lor sunt întrepătrunse – în viață și în moarte.
Sabine n-a avut niciodată curajul de a săvârși munca Descântătoarelor de Oase. Dar când cea mai bună prietenă a ei, Ailesse, e răpită, Sabine va face tot ce-i stă în putință pentru a rupe legătura dintre Ailesse și Bastien. Înainte ca tinerii să moară.
Primul roman al unei noi și captivante serii fantasy aduce în fața cititorilor o poveste de dragoste născută sub o stea potrivnică, magie macabră și o trădare care are puterea de a spulbera legătura dintre vii și morți.
Fragmentul zilei – 8 ianuarie 2021: Vraja oaselor sub clar de lună – Kathryn Purdie
Alte titluri Corint.