„Ajung acasă pe la unu și un sfert. Evit să-mi privesc chipul în oglinda din lift și intru în apartamentul învăluit în tăcere. Îmi pun pantalonii de pijama și un hanorac, apoi deschid frigiderul, scot o sticlă de vin alb și-mi torn un pahar. Buzele mi se strâng când simt acreala lui. Mă uit pe etichetă și îmi dau seama că trebuie să-l fi desfăcut cu o seară înainte, apoi a, uitat să pun dopul sticlei. Decid însă că nu-i o idee bună să mă gândesc prea mult la lucrurile astea, așa că mă prăbușesc în scaun, cu tot cu sticlă.
Pe polița șemineului, se află două cărți poștale. Una e de la părinții mei, care mă felicită de ziua mea. Mama îmi transmite „cele mai bune gânduri”, dar cuvintele ei mă dor ca o rană de cuțit. Cealaltă e de la sora mea, care-mi sugerează să vină cu Tom la mine peste weekend. E de acum șase luni. Pe telefon am două mesaje vocale, unul e de la dentist. Celălalt, nu.
Bună, Louisa. Sunt Jared. Ne-am întâlnit la Dirty duck, mă ții minte? Ne-am tras-o.. (se aude un chicotit bizar, înăbușit). A fost… cum să-ți spun… Mi-a plăcut. Mă gândeam că am putea s-o facem din nou? Ai numărul meu de telefon…
Când sticla e goală, mă bate gândul să mia cumpăr una, dar nu vreau să ies iar. Nu vreau ca Samir, de la băcănia nonstop, să facă iar una din glumele lui despre sticlele mele fără fund de Pinot Grigio.
Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Brusc, mă simt sfârșită de oboseală, dar e acel gen de epuizare care-ți face capul să-ți țiuie și care-mi spune că, dacă mă bag în pat, n-o să adorm. Mă gândesc preț de câteva clipe la Jared și la faptul că avea niște unghii cu o formă ciudată. Mă deranjează oare unghiile cu forme ciudate? Mă zgâiesc la pereții goi din camera de zi și realizez, deodată, că am nevoie de aer curat. Chiar am nevoie de aer. Deschid fereastra de pe hol și mă cațăr, într-un echilibru precar, pe scara de incendiu până ajung pe acoperiș.
Prima dată când am urcat aici, acum nouă luni, agentul imobiliar mi-a arătat cum amenajase fostul chiriaș o mică terasă cu grădină pe acoperiș, instalând o băncuță și împrejmuind-o din loc în loc, cu câteva ghivece mari cu flori.
– Desigur, oficial, nu e terasa ta, mi-a spus agentul, dar apartamentul tău e singurul cu acces direct la ea. Cred că e destul de drăguță. ai putea da și o petrecere aici, sus.
M-am holbat la el, întrebându-mă dacă chiar par genul de om care să dea petreceri.
De multă vreme, plantele s-au veștejit și s-au uscat de tot. Se pare că nu sunt foarte pricepută să am grijă de lucruri. Acum stau pe acoperiș, uitându-mă la bezna care învăluie întreaga Londră. În jurul meu, milioane de oameni trăiesc, respiră, mănâncă, se ceartă. Milioane de vieți complet separate de a mea. Este o pace stranie.
Luminile sclipesc, pe când zgomotele metropolei străpung aerul nopții, de la motoare turate de mașini la uși trântite. De la câțiva kilometri, dinspre sud, se aude huruitul gros și îmbufnat al unui elicopter de poliție, al cărui reflector scanează bezna în căutarea vreunui infractor care și-a pierdut urma în vreun parc local. Undeva, în depărtare, răsună o sirenă. Întotdeauna se aude o sirenă.
– N-o să-ți ia prea mult timp, și o să te simți ca acasă, îmi spusese agentul imobiliar.
Aproape că mă pufnise râsul. Orașul mi se pare acum la fel de străin ca întotdeauna. De fapt, totul mi se pare străin zilele astea.
Ezit, apoi pășesc pe balustradă, cu brațele întinse în lateral, ca un acrobat pe frânghie, puțin abțiguit. Pun, pe rând, un picior în fața celuilalt, de-a lungul bordurii de beton și simt cum adierea îmi gâdilă firișoarele de păr de pe mâinile întinse. Când m-am mutat aici, în clipele cele mai grele, uneori îndrăzneam să merg de la un capăt la altul al balustradei blocului. Când ajungeam la celălalt capăt, râdeam, în aerul nopții. Vezi? Sunt aici, vie și nevătămată, chiar pe margine. Fac ce mi-ai spus!
Devenise un fel de obicei secret: eu, linia orizontului, confortul întunericului, anonimatul și conștientizarea faptului că aici, sus, nimeni nu știe cine sunt. Îmi ridic fruntea, simțind adierea nopții, auzind râsete de jos, sunetul înfundat al unei sticle sparte, forfota traficului către oraș, văzând șuvoiul nesfârșit, roșu, de stopuri auto, asemănarea unui șuvoi de sânge. Doar între trei și cinci dimineața e ceva mai liniște, bețivii s-au prăbușit în paturile lor, maeștrii bucătari de pe la restaurante și-au scos șorțurile, iar puburile și-au închis ușile. Liniștea acelor ore e întreruptă doar sporadic de mașinile de aprovizionare, de deschiderea brutăriei evreiești de peste drum, de bufniturile ușoare ale dubițelor cu ziare care aruncă teancurile de hârtie. Cunosc și cele mai subtile mișcări ale orașului, fiindcă nu dorm.
Pe undeva, acolo, jos, petrecerea continuă la White Horse, un loc plin de hipsteri și de tipi din East End, un cuplu se ceartă în stradă, și, în partea cealaltă a orașului, la spital sunt aduși răniți, bolnavi și oameni care abia au reușit să mai supraviețuiască încă o zi. Aici, sus, sunt doar aerul, întunericul, avioanele de marfă ale FedEx, zburând de al Heathrow spre Beijing, și nenumărați călători, precum Domnul Băutor de Whisky, în drumul lor spre ceva nou.”
Cartea După ce te-am pierdut poate fi achiziționată de la: