„Cum știi că o tipă nu vrea să fie cu tine
Eram pe munte, pe un traseu care parcă voia să ne omoare. La fiecare zece minute, unul dintre noi cădea, se bloca, se lovea, primea o piatră în cap, scăpa pioletul sau rupea coarda ca pe o ață de cusut. De-aia ne-am pus mâinile în cap când le-am găsit pe fete. Stăteau, ca niște molii, prinse de un perete aproape vertical, incapabile să se mai miște în jos sau în sus. Un grup de curajoase inconștiente, care au zis că, dacă e cal și frumos în Bușteni, așa trebuie să fie și pe munte. Și, dacă nu le găseam noi, muntele le-ar fi luat viața acestor fete, cu tenișii și treningurile lor pe care scria „fractură” și „hipotermie”.
Nu eram antrenați pentru salvări montane, nici nu aveam la noi ce ne trebuia, dar se lăsau ceața și noaptea, nu puteam să le lăsam acolo. așa că am găsit o metodă să le extragem de acolo, în coardă, să le legăm și să le ducem cam ca pe oi (le ieșea mai bine urcușul în patru labe) până sus, pe platou. Nu înainte să avem un ultim ghinion: geanta lui T., cea mai frumușică dintre tipe, care s-a dus dracului într-o surpătură. am încercat să alunec controlat în direcția aia dar m-am dus două sute de metri într-o râpă. cum de nu mi-am rupt nimic esențial, nici acum nu știu. Grupul meu și „oile” au trebuit să aștepte încă vreo oră până le-am ajuns din urmă. Cu geantă cu tot. În altă oră eram la cabană, sus, pe platou. All safe.
Cabana era pentru fete un teritoriu mai familiar, așa că și-au revenit imediat. S-au cazat, s-au schimbat și au revenit la starea de veselie specifică unui grup de fete. Iar T. era atentă cu mine ca o nevastă în luna de miere. A mâncat cu mine, a stat cu mine la palavre până pe seară, iar noaptea, când s-a dat muzica tare, nu s-a mai dezlipit de mine. Simpatică foc, cum spuneam. Chiar intrasem în starea aia, gen: Nu numai că fut ceva, dar uite ce mișto e tipa. Mai ales că mi-a șopti, la un moment dat:
– Mai târziu vreau să-ți ofer ceva…
„Ofer”? Ăsta era un cuvânt important. De emoție, nici nu m-am mai îmbătat…
Iar mai târziu, când m-a luat de mână și m-a scos afară din cabană, m-am felicitat că scosesem la timp un sac de dormit și-l ascunsesem în tufișuri. Recunosc, cumva reușise să mă emoționeze tipa. Nici măcar nu mă sărutase, doar mă ținea strâns-strâns de mână…
Am ajuns la vreo zece metri de cabană. Luminile exterioare încă băteau spre noi, iar eu îmi imaginam cum timida va aștepta să ajungem în umbră ca să mă ia de gât și să mă sărute, cum eu o s-o iau de talie și o să încep să o dezbrac, ducând-o așa, ca-ntr-un vals, spre sacul de dormit.
Ei bine, nu. Tipa s-a oprit. Mă privea fix, fără să zică nimic.
Cu gesturi lente, și-a scos lănțișorul de la gât și mi l-a întins:
– Îți mulțumesc că mi-ai salvat viața și geanta…
Într-o oră eram rangă.
Fugi de tipul care urăște pisicile
Am crescut și cu câini, și cu pisici. Mare diferență1 Când eram, câinele era primul nivel din sistemul de securitate al familiei (în care ultimul era tata, cu coada de lopată ținută după cuier). Pisica era considerată utilă doar când găsea mama vreun șoarece prin cămară. Când am crescut, și-am început să vin mangă de la rockăreală și să dorm până târziu, câinele mă deranja cu lătratul. așa am rămas până azi. Dacă ar fi sa-mi aleg câinele perfect, mi l-aș alege mut. Să nu latre nici când vin hoții. Să le sară la beregată în liniște. Pisica, însă, este o mare șmecherie. Nu cred că există vreun animal mai mișto, cu personalitatea și mai fotogenic decât pisica. Și nu există femeie mai mișto decât cea care îți amintește de o pisică.
Tipa care te trezește ca o pisică, gâdilându-te cu părul ei pe față.
Tipa care se îmbracă megaregulamentar pentru job, dar își pune și-o bentiță cu urechi de pisica.
Tipa care, atunci când suni și spui „Vin acasă, ai ceva de cumpărat?”, răspunde cu „miau”, ceea ce înseamnă, de obicei, că s-a ocupat ea de tot.
Tipa care îți transmite că e bucuroasă că ai dat singur televizorul pe serialul ei preferat prefăcându-se că toarce.
Să nu mai zic de…”
Cartea Tipul din filme nu există poate fi achiziționată de la: