„În „Descrierea comediilor aflate în Pricazul de Stat al Solilor de la 30 mai 1709”, figurează, printre altele, următoarele titluri: bufonada Despre doctorul bătut cu ciomegele (el e și Doctorul făcut cu de-a sila), ca și Neamul lui Hercule, în care pe primul loc se află Jupiter.
Le identificăm, desigur. Prima piesă este, fără îndoială, Doctor fără voie, comedia aceluiași prunc pe care-l țineți în brațe. Al doilea titlu este Amphitryon, datorat de asemenea incomparabilei sale pene. Amphitryon, jucat în 1668, la Paris, de Moliere și trupa lui de comedianți, în fața lui Piotr Ivanovici Potemkin, trimisul țarului Aleksei Mihailovici.
După cum vedeți, rușii vor afla de acest nou sosit pe lume încă din decursul acestui secol. O, legătură a vremurilor! O, curente luministe! Vorbele acestui copil vor primi haina limbii germane, engleze, italiene, spaniole și olandeze. Vor fi transpuse în daneză, polonă, turcă, rusă…
– Cum e posibil, domnule!
– Nu mă întrerupeți, bună doamnă! În limba greacă! Vreau să spun, noua greacă. Dar, deopotrivă, și în greaca veche. În limbile română, cehă, suedeză, maghiară, armeană, arabă!
– Domnule, m-ați năucit!
– Și asta-i încă prea puțin. Aș putea să vă înșir zeci de scriitori traduși în limbi străine, deși, la drept vorbind, nu meritau să fie tipăriți nici în propria lor țară. Dar pe acesta nu numai că-l vor traduce, despre persoana lui vor începe să scrie piese, niște compatrioți de-ai dumneavoastră vor scrie chiar cu zecile. Astfel de piese vor compune și italienii, un Carlo Goldoni, de pildă, cel care, după cum se spune, el însuși s-a născut în aplauzele muzelor; se vor scrie piese despre Moliere și în Rusia.
Mai mult, în țara dumneavoastră, ca și pe aiurea, vor apărea felurite imitații ale pieselor lui, prelucrări, localizări. Învățați din diferite țări vor elabora cercetări minuțioase ale operelor lui și se vor strădui din răsputeri să-i urmărească pas cu pas viața misterioasă. Ei vor demonstra că omulețul aflat acum în brațele dumneavoastră și care dă prea slabe semne de viață va influența hotărâtor o mulțime de scriitori ai viitoarelor secole, printre care se află și unii necunoscuți francezilor, dar bine cunoscuți mi – compatrioții mei: Griboedov, Pușkin, Gogol.
„…Că oare cine a scăpat nevătămat, cu mintea-ntreagă?
Chiar dacă numai o zi a apucat cu voi de-a stat,
De focul geenei nu mai poate fi cruțat,
Când miasmele din preajma voastră-a respirat.
Cât mai degrabă vreau să fug de lumea asta blestemată!
Cât mai trăiesc să nu mă mai întorc la Moscova vreodată!
Să fug, și nici ca să mă uit vreodată înapoi,
Ci pentru totdeauna să mă simt scăpat de voi!
Dar mi-oi găsi și eu în lumea largă undeva vreun colțișor mai tăinuit
În care să se aciuiască ăst suflet obidit!”
Acestea sunt versurile din finalul piesei Prea multă minte strică de compatriotul meu Griboedov.
„… Trădării, nedreptății – le-am îndurat supliciul.
Voi părăsi mocirla unde triumfă viciul.
Un loc, departe-n lume, sunt sigur, voi găsi
În care-un om de-onoare să poată viețui…”
Iar astea sunt versurile din finalul piesei lui Poquelin Mizantropul, tradusă în limba rusă de scriitorul Fiodor Kokoșkin, la 1816,
Există vreo asemănare între cele două finaluri? Ah, pentru Dumnezeu! Eu nu sunt un specialist, să-și dea verdictul mai mult stimații oameni de știință! Ei vor preciza în ce măsură Ceațki, personajul lui Griboedov, seamănă cu Alceste-Mizantropul și de ce Carlo Goldoni este considerat un elev al aceluiași Paquelin și o grămadă de alte probleme inteligente și pline de miez. În treburile astea eu nu mă prea descurc.
Pe mine mă preocupă altceva: piesele eroului meu vor fi jucate în decurs de trei secole pe toate scenele lumii și nu se întrevede un timp în care ele să dispară din repertoriul teatrului universal. Iată ce mi se pare mie cel mai important lucru! Iată ce personalitate se va dezvolta în pruncul aflat în brațele dumneavoastră! Da, vorbeam de piese. O doamnă extrem de onorabilă, Aurore Dudevant, mai cunoscută sub numele de George Sand, se înscrie printre cei care vor compune piese despre eroul meu.
În finalul piesei pe care o semnează, Moliere, ridicându-se de pe patul morții, rostește:
„Da, vreau să mor în casa mea… Vreau să-mi binecuvântez copila.”
Prințul de Conde, apropiindu-se de muribund, îi dă replica:
„Sprijiniți-vă de brațul meu, Moliere!”
Iar actorul Du Parc, care, pentru că veni vorba, de fapt nu mai trăia în momentul morții lui Moliere, intervine printre hohote de plâns:
„O, îl pierd pe singurul om pe care l-am iubit vreodată!”
Femeile, vedeți dumneavoastră, scriu înduioșător, cu asta nu-i nimic! Dar, tu, sărmane maestre, horcăind sânge! Tu n-ai vrut să mori nicăieri – nici acasă, nici în altă parte! Unde mai pui că era prea puțin credibil ca, în momentul când din gura ta a țâșnit șuvoiul de sânge, să-ți fi exprimat dorința de a o binecuvânta pe Madeleine, fiica ta, ce nu prezenta pentru nimeni nici un interes.”
Cine scrie mai înduioșător decât femeile? Numai unii bărbați: autorul rus Vladimir Rafailovici Zotov va propune un final cu nimic mai puțin mișcător.”
Cartea Viața domnului de Moliere poate fi achiziționată de la: