„Odată eliberat și revenit imediat la deplina‑i imensitate, jinnul a fost uimit de două lucruri care făceau din Ghazali un muritor foarte neobișnuit. În primul rând acesta nu s‑a cutremurat. Cutremuratul – după cum avea să afle peste secole tânărul Jimmy Kapoor – era nu doar un gest cuvenit, ci, în majoritatea cazurilor, era și reacția instinctivă la vederea lui Zumurrud în toată gloria sa întunecată. Totuși „muritorul ăsta“, a observat Marele Ifrit cu o oarecare perplexitate, „nu pare‑a se cutremura“. Asta a fost în primul rând. În al doilea rând nu i‑a cerut nimic pe loc! Așa ceva nu se mai întâmplase. Bogății infinite, un organ sexual mai mare, puteri nelimitate… astfel de dorințe erau în capul listei cu cele mai frecvente pretenții ale ființelor umane de sex bărbătesc. Când venea vorba de dorințe, mintea ființelor umane masculine era surprinzător de lipsită de imaginație. Dar nici o dorință? Amânarea tuturor celor trei dorințe? Era aproape o nerușinare.
– Nu ceri nimic? a răcnit Zumurrud‑șah. Nimicul e ceva ce nu pot da.
Ghazali și‑a înclinat capul de filosof și și‑a cuprins bărbia în mână.
– Văd că îi conferi nimicului calitatea de obiect. Nimicul reprezintă acel obiect care nu poate fi dat tocmai din cauză că nu este un obiect și, cu toate acestea, după părerea ta, neobiectualitatea lui este ea însăși o formă de obiectualizare. Este o chestiune pe care am putea‑o discuta. Trebuie să înțelegi, jinnule, că sunt un bărbat cu puține nevoi. N‑am nevoie de bogății infinite, nici de un organ sexual mai mare și nici de puteri nelimitate. S‑ar putea să vină însă momentul cînd îți voi cere un serviciu și mai mare. Îți voi da eu de veste. Deocamdată vezi‑ți de drum. Ești liber să pleci.
– Cînd va veni momentul ăla? a vrut să știe Zumurrud‑șah. Voi fi foarte ocupat, îți dai și tu seama. După ce‑am stat închis în sticla aia atît de mult timp, am foarte multe lucruri de făcut.
– Momentul va veni cînd va fi momentul, i‑a răspuns Ghazali oțărându‑l și s‑a întors la cartea lui.
– Scuip pe toți filosofii, i‑a zis Zumurrud‑șah, și pe artiști și pe tot restul omenirii…
După care s‑a răsucit într‑un vârtej de furie și dus a fost.
Timpul a trecut, anii au trecut, deceniile au trecut, Ghazali a răposat și odată cu el a răposat și contractul – sau cel puțin așa credea jinnul. și fantele dintre lumi s‑au înfundat și s‑au blocat cu totul, iar în Peristan, care este Tărâmul Fermecat, Zumurrud a uitat o vreme cu totul de lumea oamenilor, de bărbatul care a refuzat să‑și pună o dorință, apoi au trecut și secolele, a început un nou mileniu, pecețile care separau lumile au început să se sfărâme și apoi… bum!, iată‑l din nou aici, în lumea acestor ființe nevolnice, unde a auzit dintr‑odată în minte o voce care‑l chema, vocea unui mort, vocea țărânei, nici măcar a țărânei, vocea golului unde fusese țărâna mortului, un gol care era cumva însuflețit, care părea să aibă cumva sensibilitatea mortului, un gol care‑i poruncea să se arate, pentru ca el să‑și poată exprima prima mare dorință. Iar jinnul, neavând de ales, căci era legat de contract, chiar dacă avea intenția să susțină că prevederile contractului nu se aplicau postum, și‑a amintit vorbele neobișnuite ale lui Ghazali, „Oricând ar fi, în orice veac, oricând ar fi și orice mi‑aș dori“, și și‑a dat seama că, din moment ce uitase să includă o clauză referitoare la deces (un detaliu pe care trebuia să‑l rețină dacă pe viitor i se va mai întâmpla să trebuiască să încheie din nou contractul cu trei dorințe!), era în continuare captiv în cadrele lui ca într‑un giulgiu și trebuia să facă orice și‑ar fi dorit golul.
și‑a amintit, și‑a revigorat rapid toată furia sa nedomolită, furia unui Mare Ifrit care petrecuse o jumătate de eternitate într‑o sticlă albastră, și s‑a lăsat cuprins de dorința de a se răzbuna pe toată specia din care se trăgea cel care‑l întemnițase. Se va achita de penibila sa obligație față de un mort și apoi va veni și vremea răzbunării. S‑a jurat că așa va fi.
Apropo de furia lui Zumurrud‑șah, în secolul al șaisprezecelea un grup de geniali artiști de curte indieni, aflați în slujba Marelui Mogul Akbar, îl luase peste picior și îl înjosise. În urmă cu aproximativ patru sute patruzeci de ani apăruse de câteva ori în seria de picturi Hamzanama, care descriau aventurile eroului Hamza. Iată‑l pe Zumurrud – aici, în tabloul acesta! – împreună cu ortacii săi, Ra’im Suge‑Sânge și Rubinul Strălucitor, punând la cale următoarea mârșăvie. șoptesc șoptesc chicotesc șuieră. Deasupra lor se întinde un baldachin portocaliu cu alb, iar în spatele lor se înalță un munte de bolovani înfoiați, ca niște nori de stâncă. Bărbați cu tauri cu coarne lungi îngenunchează, jurând credință – sau poate doar înjurând, căci făptura lui Zumurrud‑șah este o priveliște suficient de înspăimântătoare ca să‑i facă pe oamenii curați să folosească un limbaj murdar. Este un monstru, o spăimoșenie, un uriaș, e de zece ori mai mare decât oricine altcineva și de douăzeci de ori mai ticălos. Pielea deschisă la culoare, barba lungă și neagră, un rânjet ce‑i cuprinde toată fața. O gură plină de dinți mâncători de oameni, dinți tăioși ca ai Saturnului lui Goya. și totuși tabloul îl jignește. De ce? Întrucât îl înfățișează în chip de muritor. Un uriaș, e adevărat, dar nu un jinn. Din carne și oase, nu din flăcări fără fum. O insultă serioasă pentru un Mare Ifrit.
(și, după cum o vor arăta evenimentele, nu el era acel Mare Ifrit căruia îi plăcea carnea de om.)
În picturile artiștilor geniali adunați la sclipitoarea curte a lui Akbar apar câteva imagini ale groaznicului Zumurrud‑șah, dar puține îl arată învingător. De cele mai multe ori apare ca adversar înfrânt al lui Hamza, eroul semi‑mitic. Iată‑l alături de soldații săi, fugind pe faimoasele sale urne zburătoare de armata lui Hamza. Aici, cât de înjositor!, a căzut într‑o groapă săpată de niște grădinari ca să‑i prindă pe cei ce dădeau iama prin livezi și este bătut măr de horticultorii înfuriați. În avântul lor de a‑l preamări pe războinicul Hamza– și, prin intermediul acestei figuri fictive, pe adevăratul erou, împăratul care comandase tablourile –, artiștii îl fac praf pe Zumurrud‑șah. Este uriaș, dar neghiob. Nici măcar magia urnelor zburătoare nu‑i a lui: urnele sunt trimise în zbor, ca să‑l salveze, de către prietenul lui, vrăjitorul Zabardast. Acest Zabardast, care înseamnă „Fantasticul“, era și este, ca și Zumurrud‑șah, unul dintre cei mai puternici membri ai tribului jinnilor întunecați: un vrăjitor, da, dar unul ce se pricepea grozav la levitație. (și la șerpi.) Iar dacă adevărata natură a acestor jinni ar fi fost dezvăluită de artiștii de la curtea mogulului, Hamza ar fi trebuit să ducă o bătălie mult mai grea decât cea pe care a dus‑o.
Asta era una la mână. Dar chiar dacă pictorii moguli nu l‑ar fi reprezentat eronat, Zumurrud‑șah tot ar fi rămas dușmanul rasei umane, din cauza disprețului pe care‑l nutrea față de firea omenească. Era ca și cînd ar fi considerat un afront personal complexitatea ființelor umane, inconsecvența lor înnebunitoare, contradicțiile pe care nu făceau nici un efort să le elimine sau să le împace, amestecul lor de idealism și concupiscență, măreție și meschinărie, adevăr și minciuni. Nu se cuvenea să fie luați mai în serios decât luai în serios un gândac. În cel mai bun caz erau niște jucării, iar el reprezenta figura cea mai apropiată de un dumnezeu capricios la care puteau avea ei acces, iar dacă avea chef, îi va omorî pe toți doar așa, de amuzament. Cu alte cuvinte, chiar dacă filosoful Ghazali nu l‑ar fi dezlănțuit asupra lumii nebănuitoare, s‑ar fi dezlănțuit și singur. Propriile‑i porniri se potriveau cu poruncile primite. Dar poruncile filosofului au fost clare.”
Cartea Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți poate fi achiziționată de la: