„HOURIA: Adonis, cum s-ar explica eșecul primăverii arabe?
ADONIS: La început, revolta arabă părea să semene cu o deșteptare. O minunată deșteptare. Însă evenimentele care au urmat așa-zisei primăveri arabe au demonstrat că nu a fost vorba despre o revoluție, ci mai curând de un război, și că în locul unei insurgențe împotriva tiraniei s-a instalat o nouă tiranie. Sigur, au existat forțe de opoziție care nu au recurs la violență, însă acestea au fost zdrobite sub greutatea evenimentelor care au urmat imediat după începutul revoltei. În plus, această revoluție s-a dovedit mai degrabă confesională și tribală, nu civică, mai degrabă musulmană, nu arabă. Or societatea arabă ar fi trebuit să se schimbe radical.
H: Prin radical eu înțeleg o schimbare în plan politic, dar și social, economic, cultural.
A: Exact. Numai că această schimbare s-a lovit de eterna dezbatere despre religie și politică. Oamenii, privați de drepturile lor, au avut în minte un singur gând – să răstoarne puterea în funcție -, fără să acorde suficientă atenție problemei instituțiilor, educației, familiei, libertății femeii și a individului. A lipsit astfel reflexia asupra modalităților de a crea o societate civilă, mai exact o societate a cetățeanului.
H: Vrei să spui că greșeala a venit din faptul că oamenii, striviți de puterea politică, n-au reușit să miște lucrurile în sensul unei schimbări reale și n-au conștientizat complexitatea implicită a oricărei schimbări.
A: Sigur. Este vorba de o eroare de viziune: într-o societate precum societatea arabă, nu se poate face o revoluție care să nu aibă la bază laicitatea. Pe de altă parte, legătura organică între rebelii care și-au asumat așa-zisa revoluție și forțe din exterior a reprezentat o a doua mare greșeală. În loc să acționeze independent, s-au aflat în strânsă legătură cu forțe străine.
H: Ei sunt cei care au cerut intervenția Occidentului, sau, mai curând, Occidentul a profitat de situație pentru a ține sub control începutul revoltei?
A: Amândouă. Iar urmările sunt dezastruoase. Legătura cu exteriorul a adus prejudicii acestei mișcări. Putem adăuga aici și violența armată, care a jucat un rol important în eșecul revoluției. Din afară veneau cantități enorme de arme sofisticate; este evident că revoluționarii nu puteau obține astfel de arme fără ajutor extern. Rezultatul: în loc să destabilizeze regimurile dictatoriale, și-au distrus propriile țări.
H: Dacă ne gândim însă la Siria, aici și regimul a participat la distrugerea țării, făcând un adevărat carnagiu.
A: Adevărat. Însă o revoluție care dorește schimbarea nu poate să-și distrugă propria țară. Este adevărat că regimul a fost violent, dar era de datoria revoluționarilor să nu lase țara să se cufunde în haos. Ba mai mult, fundamentalismul a reapărut în scenă mai bine organizat și mai violent. Astfel, de la speranța și dorința de a trăi vremuri mai bune s-a ajuns la obscurantism, iar în loc de schimbarea aducătoare de speranță trăim un veritabil dezastru. În plus, nici un cuvânt despre libertatea femeii. Putem să vorbim despre o revoluție arabă atâta vreme cât femeia arabă este în continuare prizoniera șariei? Recursul la religie, interpretată și folosită în scopuri ideologice, a transformat primăvara arabă într-un infern.
H: Clericii au profitat deci de situația instabilă ca să răstoarne revoluția, sau putem spune că individul arabo-musulman rămâne, în forul său interior, profund și fundamental atașat de religie?
A: Revoluția este oglinda celor care o înfăptuiesc. Astfel, importanța unei revoluții într-o țară anume decurge din calitatea revoluționarilor, din cultura lor, din raportul lor cu laicitatea, din viziunea lor despre lume, cu toate ale ei. Ceea ce s-a întâmplat în țările arabe în numele revoluției demonstrează că mare parte din societatea arabă este încă dominată de ignoranță, analfabetism și obscurantism religios. O revoluție care cade în obscurantism nu este cu adevărat o revoluție. Este o catastrofă! Porniserăm pe un drum spre un viitor foarte promițător, dar astăzi dăm înapoi. Suntem în plin regres.
H: Oar în acest regres ne-ntoarcem la lucruri care s-au mai întâmplat, care ne sunt familiare. În volumul III din Al-Kitãb (Cartea) spuneai:
O, Alep, de câte ori te-ai răsculat! Capetele fiilor tăi răzvrătiți cădeau de sabie secerate […].
De câte ori i-ai îmbrățișat pe tirani!
Citind aceste versuri, aveam impresia că e vorba despre Alepul zilelor noastre. De ce crezi că se repetă așa istoria? Cincisprezece secole de supunere față de legea sabiei?
A: S-a vorbit prea mult despre primăvara arabă ca despre o realitate care nu are legătură cu trecutul, însă, în mod cert, o astfel de legătură există. În primul rând, se uită faptul că lumea arabă a cunoscut revoluții mai radicale decât cea promisă de primăvara arabă, precum cea a zinğilor, numită și „revolta negrilor”. Apoi, revoluția qarmatilor, care doreau instaurarea unui sistem pe care astăzi l-am putea caracteriza drept socialist. Fără să mai luăm în calcul alte revoluții de mai mică amploare, care militau pentru libertate și egalitate în drepturi. Toate acestea, indiferent de amploare lor, au fost mai importante și mai radicale decât primăvara araba.”
Cartea Islamul și violența poate fi achiziționată de la: