„Odată cu vârsta, totuși, Pnin devenise năzuros. Nu-i mai ajungeau interioarele drăguțe. Waindell era un orășel liniștit, iar Waindellville, situat în valea dintre dealuri, era și mai liniștit; dar nimic nu era destul de liniștit pentru Pnin. Avusese, la începutul șederii lui aici, garsoniera din Căminul Universitar pentru Profesori Celibatari, atât de îngrijit mobilată, un loc foarte plăcut, în ciuda unor dezavantaje gregare („Ping-pong, Pnin?” „Nu mai joc la jocuri de sugari”), până când au venit niște muncitori care au început să dea găuri cu picamerul în stradă (Strada Căpățânei, Pningrad), cârpindu-le pe urmă la loc, și tot așa, în accese de cutremurătoare zigzaguri negre alternând cu pauze consternate, săptămâni în șir – și nu s-ar fi zis c-o să găsească vreodată prețioasa unealtă pe care o îngropaseră din greșeală. Mai fusese (ca să nu vorbim decât despre marii vinovați) camera aceea din Duke’s Lodge, Waindellville, cu un aer eminamente ermetic: un fermecător kabinet deasupra căruia, însă, seară de seară, printre cascadele bubuitoare ale băii și ale ușilor trântite, două statui monstruoase pe niște picioare primitive de piatră pășeau greoi, sinistru – forme anevoie de reconciliat cu constituția firavă a vecinilor de deasupra, care s-au dovedit a fi familia Starr, de la catedra de arte frumoase („Eu sunt Critopher și ea e Louise”), un cuplu angelic, drăguț, foarte interesat de Dostoievski și Șostakovici. Într-o altă pensiune, existase o cameră și mai confortabilă, unde nimeni nu dădea buzna în căutare de lecții gratuite de rusă; dar din clipa în care apriga iarnă din Waindell începuse să-i pătrundă în intimitate, insinuându-se sub forma unor mici curenți ascuțiți de aer venind nu doar dinspre fereastră, ci și din dulap și de la prizele electrice, camera dezvoltase un soi de nebunie sau iluzie mistică – mai precis, un murmur persistent de muzică mai mult sa mai puțin clasică, localizată bizar în caloriferul argintiu al lui Pnin. A încercat să-l înăbușe cu o pătură, ca pe o pasăre dintr-o colivie, dar cântecul a continuat până când bătrâna mamă a doamnei Thayer a fost transportată la spital, unde a murit, moment în care caloriferul a trecut la franceza canadiană.
Încercase și alte tipuri de habitat: camere de închiriat în case private care, deși diferite una de alta în multe privințe (de pildă, nu toate erau din scândură; câteva erau – cel puțin în parte – tencuite), aveau o trăsătură în comun: bibliotecile din salon sau de pe palier cuprindeau inevitabil opere de Hendrik Willem van Loon și doctor Cronin; puteau fi separate de un vraf de reviste sau de vreun roman istoric de dragoste, lucios și dolofan, sau chiar de doamna Garnett dându-se drept altcineva (și în casele astea vedeai cu siguranță, atârnând pe undeva, un afiș al lui Toulouse-Lautrec), dar găseai negreșit perechea de mai sus, schimbând priviri de tandră recunoaștere, ca doi prieteni la o petrecere animată.
Revenise, pentru o vreme, la căminul colegiului, dar la fel făcuseră și muncitorii cu picamere care spărgeau pavajul, și se mai adunaseră și alte neajunsuri. În prezent, Pnin continua să închirieze dormitorul cu pereți roz și volănașe albe de la etajul doi al reședinței familiei Clements, și era prima casă care-i plăcea cu adevărat și prima cameră în care locuise mai mult de un an. Ajunsese să plivească toate urmele fostului ocupant; sau cel puțin așa credea, fiindcă nu băgase de seamă – și probabil n-avea s-o facă vreodată – o față nostimă mâzgălită pe perete, chiar în spatele tăbliei de la pat, și câteva semne cu creionul, pe jumătate șterse, care indicau înălțimea pe ușorul ușii, începând de la 1,16 m în 1940.
De mai bine de o săptămână, Pnin era stăpân pe toată casa: Joan Clements plecase cu avionul într-un alt stat din Vest, ca să-și viziteze fiica măritată, iar câteva zile mai târziu, chiar la începutul cursului său de filozofie din semestrul al doilea, profesorul Clements fusese convocat, printr-o telegramă, să zboare și el spre Vest.
Prietenul nostru luă un mic dejun tihnit pe bază de lapte – a cărui livrare nu fusese întreruptă -, iar la ora 9:30 se pregăti pentru obișnuitul său drum până în campus.
Felul lui de a-și pune paltonul, tipic pentru un membru al intelighenției ruse, îmi încălzea inima: capul înclinat îi dezvăluia perfecțiunea cheliei; barba amplă, asemănătoare cu a Ducesei din Țara Minunilor, era puternic apăsată peste capetele suprapuse ale fularului său verde, ca să-l țină lipit de piept în vreme ce, cu o smucitură a umerilor largi, Pnin se străduia să intre deodată în cele două răscroieli ale mânecilor; încă un spasm și paltonul era pe el.”
Cartea Pnin poate fi achiziționată de la: