„La începutul secolului XX, Germania se afla în avangarda civilizației vestice. Profesorii germani obțineau partea leului din premiile Nobel pentru știință: 33% din totalul premiilor acordate între 1901 și 1910 și 29% din totalul celor din deceniul următor. Universitățile germane erau lideri mondiali în chimie și biochimie. Bacalaureați ambițioși veneau din toată Europa la Götingen, Heidelberg și Tübingen ca să tremure în fața titanilor ce reprezentau Wissenenshaft. După Pasteur, forța dominantă a bacteriologiei era Robert Koch. Un alt german, Emil von Behring, a fost unul dintre creatorii antitoxinelor tetanosului și difteriei, pentru care a primit Premiul Nobel, dar și Crucea de Fier. Alți doi oameni de știință germani, Fritz Schaudinn și Erich Hoffmann, au identificat cauza sifilisului în Spirocheta pallida, iar un al treilea, Paul Ehrich, a fost unul dintre inventatorii salvarsanului, primul medicament eficient pentru tratarea acestei boli.
Dar aceste succese științifice extraordinare aveau și o parte întunecată. În spatele științei adevărate pândea pseudoștiința, care afirma că omenirea nu este o singură specie mai mult sau mai puțin omogenă, ci că e divizată și ierarhizată, de la o „rasă dominantă” ariană și până la rasa neagră, nedemnă să intre în categoria Homo sapiens. Și unde puteau fi testate aceste teorii mai bine decât în coloniile africane recent dobândite de Germania? Africa era pe cale să devină un alt tip de laborator – de astă dată unul de biologie rasială.
Fiecare putere europeană avea modul ei de a lupta pentru Africa. Francezii, așa cum am văzut, se ocupau de căile ferate și punctele sanitare. Britanicii nu săpau doar după aur și nu căutau doar să exploateze resursele, ci construiau și școli misionare. Belgienii au transformat Congoul într-un mare stat sclav. Portughezii au făcut cât au putut. Germanii au fost ultimii veniți la ospăț. Pentru ei, colonizarea Africii a fost un experiment uriaș pentru a testa, printre altele, o teorie rasială. Puterile colonialiste anterioare fuseseră, desigur, animate de un sentiment de superioritate înnăscută. După teoria „darwinismului social”, africanii erau inferior biologic, un obstacol neplăcut în calea dezvoltării Africii de către „arienii” albi și avansați. Dar nimeni nu a pus această teorie în practica colonială mai nemilos decât germanii din Africa de Sud-Vest, Namibia de astăzi.
Germanii și-au afirmat pentru prima dată pretenția de a deține țărmurile neprietenoase ale Africii de Sud-Vest în 1884; un an mai târziu, reprezentant al Reichului a fost numit Heinrich Ernst Göring – tatăl ceva mai celebrului Hermann. În 1893, când Theodor Leutwein a fost numit primul guvernator al coloniei, intențiile germanilor erau clare: exproprierea populațiilor indigene herero și nama, precum și colonizarea cu fermieri germani. Această politică avea să fie susținută deschis de Paul von Rohrbach, în influenta sa carte Economia colonială germană (1907). Proiectul părea pe atunci la fel de legitim din punct de vedere științific ca și campania europeană împotriva bolilor tropicale.
În 1851, un văr de-al doilea al lui Charles Darwin, pe nume Francis Galton, sosea în această țară aridă, dar minunată sub egida Royal Geographical Society. La întoarcerea în Londra, Galton raporta că văzuse „atât de multe rase sălbatice, încât voi avea material de reflexie pentru tot restul vieții”. Observarea populațiilor herero și nama avea să-i influențeze gândirea cu privire la evoluția umanității. Din cercetările antropometrice ale lui Galton asupra eredității umane avea să răsară disciplina pe care el a numit-o „eugenie” – recursul la încrucișarea selectivă, pentru a ameliora moștenirea genetică umană. El propunea o soluție definitivă la problema sănătății publice: o rasă dominantă de supraoameni, îmbunătățită pentru a rezista atacului agenților patogeni. E important să știm că, în urmă cu 100 de ani, cercetări precum cea a lui Galton se aflau în avangarda științei. Rasismul nu era considerat o ideologie reacționară și înapoiată; oamenii fără cultură științifică îl acceptau cu același entuziasm cu care acceptă astăzi teoria încălzirii globale a pământului din cauza acțiunii umane. Abia în a doua jumătate a secolului XX eugenia și ideea înrudită a igienei rasiale au fost finalmente discreditate, odată cu înțelegerea faptului că diferențele genetice dintre rase sunt relativ mici, iar variațiile din interiorul raselor sunt destul de mari.
În urmă cu 100 de ani, aproape nimeni din Occident nu se îndoia că albii le sunt superiori negrilor. Mai exact, aproape nici un alb. Teoria rasială justifica inegalitățile flagrante, de felul celor care, mai târziu, vor fi legalizate în Sudul Statelor Unite sub forma segregării, iar în Africa de Sud sub forma „apartheidului” (separare). În Africa de Sud-Vest germană, negrilor le era interzis să călărească, erau obligați să-i salute pe albi, nu aveau voie să meargă pe trotuare, să dețină biciclete și nici să intre în biblioteci. În tribunalele rudimentare ale coloniei, cuvântul unui singur german era egal cu cel a șapte africani. Coloniștii erau doar amendați pentru delicte precum crima și violul, în timp ce africanii erau spânzurați. Așa cum comenta un misionar, „germanul de rând se uită la indigeni ca și cum aceștia s-ar afla la nivelul primatelor superioare (termenul lor favorit pentru indigeni este babuin) și îi tratează ca pe niște animale”. În secolul al XIX-lea, britanicii și francezii și-au făcut un scop din abolirea sclaviei în coloniile lor. Germanii nu au făcut acest lucru.”
Cartea Civilizația. Vestul și restul poate fi achiziționată de la: