„Tipografia lui Niclolas Sechard scotea pe atunci singurul ziar de anunțuri judiciare existent în acel departament, deținând totodată și exclusivitatea lucrărilor prefecturii și ale episcopiei, trei surse strașnice de venituri pentru un om tânăr și întreprinzător.
Chiar în vremea aceea, frații Cointet, fabricanți de hârtie, cumpăraseră de la prefectura din Angouleme cel de-al doilea brevet de tipograf. Bătrânul Sechard se complăcuse până atunci într-o desăvârșită inactivitate, fiind ajutat la aceasta și de crizele militare care, în timpul imperiului, înăbușiseră orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui deveni însă una dintre cauzele ce duseră de râpă vechea tipografie. Aflând vestea, bătrânul Sechard se bucură că lupta ce avea să izbucnească între întreprinderea lui și frații Cointet urma să fie dusă de fiul său, nu de el. „Pe mine m-ar fi răpus”, își zise el: „însă un tânăr crescut la domnii Didot o s-o scoată la capăt”. Septuagenarul tânjea după vremea când avea să trăiască fără nici o bătaie de cap.
Dacă în arta tipografică înaltă avea puține cunoștințe, trecea în schimb drept foarte priceput într-o artă pe care lucrătorii au botezat-o cu haz bețiografie, artă prea-prețuită de divinul autor al lui Pantagruel, dar a cărei cultivare, cu atâta înverșunare urmărită de societățile zise de temperanță, e din zi în zi mai părăsită. Jerome-Nicolas Sechard, credincios sorții pe care i-o hărăzise numele, era înzestrat cu o sete nepotolită. Nevastă-sa îngrădise cât și cum putuse această patimă pentru strugurele tescuit, înclinare atât de firească la urși, încât domnul de Chateubriand a remarcat-o până și la adevărații urși din America; dar filosofii au observat că obiceiurile din tinerețe revin cu mai multă putere la bătrânețe. Sechard confirma această lege morală: cu cât îmbătrânea, cu atât îi plăcea mai mult băutura. Patima îi lăsa pe chipul lui de urs semne care îi dădeau o înfățișare originală: nasul luase mărimea și forma unui A majuscul de corpul tipografic maxim, obrajii brăzdați de vine semănau cu unele frunze de viță pline de umflături vinete ori vișinii, și adesea albe la mijloc; părea o trufă uriașă înfășurată în vițe de toamnă. Ascunși sub două sprâncene groase ca două tufișuri încărcate de zăpadă, ochii mici, cenușii, în care strălucea viclenia zgârceniei ce ucidea totul în el, până și dragostea părintească, își păstrau chiar și la beție istețimea. Capul pleșuv, dar pe de laturi cu păr, cărunt și creț încă, îți amintea de călugării cordelieri din Povestirile lui La Fontaine. Era scurt și pântecos ca un opaiț de pe vremuri care consumă mai mult untdelemn decât fitil; căci excesele de orice soi împing trupul pe calea spre care a fost predispus din naștere; ca și învățătura multă, beția îl îngrașă pe cel gras și îl slăbește pe cel slab. Jerome Nicolas Sechard purta de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai întâlnește încă, în unele provincii, pe capul toboșarului de la primărie. Își punea o vestă și pantaloni de catifea verzuie. În sfârșit, mai avea o veche redingotă cafenie, ciorapi pestriți de bumbac și pantofi cu catarame de argint. Costumul acesta care, sub haina de burghez, îl trăda încă pe vechiul lucrător, se potrivea atât de bine cu viciile și obiceiurile lui, îi înfățișa atât de limpede viața, încât ai fi zis că omul nostru se născuse gata înveșmântat; nici nu ți l-ai fi putut închipui fără aceste straie, după nu-ți poți închipui o ceapă fără foile ei. Dacă de multă vreme bătrânul tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lăcomie, retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns să-i zugrăvească firea. În ciuda cunoștințelor cu care fiu-său urma să vină de la renumita școală a tipografiei Didot, el își propuse să facă tocmai cu acest fecior afacerea strașnică pe care o plănuia de mult. Dacă tatăl urma să facă o afacere bună, fiul trebuia să facă una proastă; căci, pentru omul nostru, în afaceri, nu exista nici fiu, nici tată. Dacă la început văzu în David pe singurul său copil, mai târziu văzu în el doar un cumpărător ca oricare altul, ale cărui interese erau potrivnice alor sale: ca vânzător, el voia să vândă scump, iar David urma să cumpere ieftin; fiul devenea deci un dușman ce trebuia învins. Această schimbare a sentimentului în interes personal, de obicei înceată, întortocheată și tăinuită la oamenii binecrescuți, fu rapidă și fățișă la bătrânul urs, care dovedi cât era de tare bețiografia vicleană față de tipografia învățată în școli. La sosirea feciorului, bătrânul îi arătă dragostea negustorească pe care o au cei șireți față de aceia pe care vor să-i înșele; se purta cu el ca un îndrăgostit cu iubita sa; îi dădu brațul, îi spuse pe unde să calce ca să nu se umple de noroi; pusese să i se încălzească patul, să i se facă focul, să i se pregătească cina. A doua zi, la o masă bogată, după ce încercase să-l amețească dându-i să bea, Jerome-Nicolas Sechard, cherchelit zdravăn, îi trase un: „Hai să vorbim de afaceri!„, rosti printre neîncetate sughițuri, încât David îl rugă să lase afacerile pe a doua zi. Bătrânul urs se pricepea prea bine să tragă folos ș ide pe urma beției, ca să se retragă dintr-o bătălie pregătită de atâta vreme. De altminteri, după ce umblase cincizeci de ani „cu ghiuleaua de picioare” – cum zicea el -, nu voia s-o mai tragă nici măcar un ceas. A doua zi, fiu-său avea să fie negreșit fraierul.”
Cartea Iluzii pierdute poate fi achiziționată de la: