Am încercat ca de obicei, după ce mi-am notat visul, să-i fac o anamneză. Am luat-o la întâmplare, vrând să-mi aduc aminte vreun amănunt pe care să-l pot lega de vreo secvență a visului. După o reverie de vreo două ore în fața ceștii de cafea, timp în care m-am fixat la abțibildul lipit pe ceașcă, un fluture purpuriu cu două pete ca doi ochi imenși, albaștri, tiviți cu auriu, pe cele două aripi, și cu corpul în formă de vierme neted, dezgustător, am notat în jurnalul meu următorul text, care mi-a venit spontan: „Cînd visez, o fetiță sare din patul ei, se duce la fereastră și, cu obrazul lipit de geam, privește cum soarele apune peste casele roze și gălbui.
Se întoarce cu fața spre dormitorul roșu ca sângele și se ghemuiește, din nou sub cearceaful ud. Când visez, ceva se apropie de corpul meu paralizat, îmi ia capul în palme și mușcă din el ca dintr-un fruct translucid. Deschid ochii, dar nu îndrăznesc să fac nici o mișcare. Sar brusc din pat și mă duc la fereastră. Privesc afară: tot cerul e numai stele. Și imediat, ca și cînd aș fi rostit o formulă sacră, am început să recuperez câte ceva. Unele lucruri le-am uitat, dar știu că brusc mi-am dat seama că istoria cu borcanul se trăgea dintr-o discuție la telefon cu fosta mea prietenă, care între altele îmi povestise că își cumpărase o pereche de hamsteri pe care îi ținea într-un borcan, pe rumeguș. Apoi mi-a venit în minte cea mai veche amintire a mea: aveam cel mult doi ani și părinții mei locuiau pe Silistra. Proprietarul, care se numea Catana, îmi dăruise un clopoțel, îmi amintesc și azi cu o limpezime perfectă cum am ieșit din curtea casei și am intrat cu ghetuțele într-o mare băltoacă tulbure, întinsă pe stradă. Acolo am dat drumul clopoțelului în apă și, deși am tot pipăit cu minutele pe fundul băltoacei care nu era mai adâncă de câțiva centimetri, nu am reușit să-l regăsesc. Țin minte cât de mirat eram din cauza asta. Din această amintire, mi-am dat seama că trebuia să situez desfășurarea visului mult mai adânc în trecut. M-am concentrat asupra fetiței, a cozilor ei legate cu funde enorme de pânză albă, scrobită. M-am gândit că seamănă cu țărăncile pictate de maeștrii olandezi, femei cu capul acoperit de mari și învoalte dantele. M-am gândit la cearceafurile din olandă pe care se tolăneau nudurile superb arcuite ale lui Ingres și brusc mi-a încolțit amintirea: fetița se numea Iolanda. Atunci am văzut în fața ochilor ușa de sticlă de la Scara Unu, care se deschidea atât de greu, moara Dâmbovița, cesulețele de jucărie, violent și dureros colorate, și imaginea Bucureștiului privit de pe terasă, luminat noaptea de reclame roșii și verzi care se aprindeau și se stingeau. Într-o exaltare greu de descris, am dezgropat din memorie în câteva minute niște lucruri despre care eram convins că nu mai știam nimic. Mai mult, mi-am dat seama că acea perioadă a vieții mele a fost cea care a concentrat tot ce este original și poate chiar neobișnuit în mine. Cum a rezistat până acum acest glob perfect, sidefiu, încuiat între valvele cenușii ale vieții mele de profesor necăsătorit și blazat, care trăiește pentru că tot s-a născut, nu îmi dau seama. Dar m-am simțit foarte fericit că aș putea avea și eu, la o adică, niște lucruri interesante de povestit din propria experiență.
Nu mă gândesc să scriu o povestire, ci un soi de relatare, o mică și sinceră cronică a celei mai (de fapt, singurei) ciudate perioade din viața mea. Iar eroul acestei cronici, deși nu avea pe timpul cînd „se petrece acțiunea” decât vreo șapte ani, cred că merită să fie descris, pentru că sînt convins că a marcat pentru totdeauna, deși subteran, ca în cazul meu, destinul tuturor copiilor care se jucau pe atunci în spatele blocului meu de pe Ștefan cel Mare.
Blocul are opt etaje, iar în spatele lui se află acum parcaje în care mașinile tremură una lângă alta în gerul din iarna asta. Acum douăzeci și unu de ani, cînd ne-am mutat aici, mama abia ieșise din maternitate, unde o născuse pe soră-mea. Țin minte cum, în mijlocul unei camere absolut goale și albe, unde lumina intra pe o fereastră fără perdele și galerie, mama stătea pe un scaun și, luminată orbitor de soarele alb al primăverii, îi dădea să sugă copilului. Ajungeam cu capul exact până la înălțimea chiuvetei de la bucătărie, care cu timpul și-a ciobit în așa fel smalțul de pe fund încât s-a conturat o pată care reproducea precis conturul Africii, cu deserturile și fluviile principale.
Blocul se afla în stadiu de finisare. Era lipit la un capăt de o construcție care m-a neliniștit întotdeauna din cauza crenelurilor și foișoarelor, a perspectivelor infinite pe care le-am regăsit la Chirico, și pe toată partea din spate, dinspre moară (altă clădire medievală, de un stacojiu sinistru), blocul avea întinse încă schele ruginite; în spatele blocului, pământul era răscolit de șanțuri de canalizare, care ajungeau pe alocuri la o adâncime de peste doi metri. Acesta era terenul nostru de joacă,despărțit de curtea morii printr-un gard de beton. Era o lume nouă și plină de ascunzișuri, murdară și ciudată, pe care noi, vreo șapte-opt băieți între cinci și doisprezece ani, o luam în fiecare dimineață în stăpânire și cercetare, înarmați cu pistoale cu apă, de doi lei, pe care le cumpăram, albastre și roze, de la ,,Scufița Roșie”, magazinul de jucării care exista pe atunci la Obor, Oborul vechi, adevărat, și în care mirosea întotdeauna a petrosin.
Gașca avea o ierarhie strictă, bazată pe principiul forței fizice: cine pe cine putea să bată; îmi amintesc cîțiva componenți ai ei: Vova și Paul Smirnoff (ce contrariat am fost mai târziu cînd am auzit de vodca numită la fel!), Mimi și Lumpă (nu știu cum îi mai chema), Luță, Dan de la scara trei, Marconi și frati-su Chinezu, Luci, Marian-Marțianu-Marțaganu-Ţaganu-Ţacu, cel care acum vreo doi ani s-a însurat cu o vânzătoare de la cofetărie, Jean de la etajul șapte, Sandu,vecinul meu, Nicușor de pe scara cealaltă. Fiecare, mi se pare acum, era interesant în felul lui. Paul mânca smoală și sugea burta fluturilor zicând că au miere. Frati-su, Vova, era cuminte și rușinos, dar avea mania de-a povesti oricui despre vaporul Titanic, care, zicea el, era mai înalt decât trei blocuri puse unul peste altul și avea o mie de elice. Mimi creștea un arici și colecționa cutii de țigări străine, unele făcute din plastic subțire. Era cel mai mare dintre noi și ne putea bate pe toți. De asta era șeful, cu toate că era cam țigănos. Pe cât era Mimi de mare, pe-atât era frati-su Lumpă de bicisnic: un smolit mucos și plângăreț, care orăcăia din te miri ce și de aceea i se zicea Simfonia în Do Major. Trebuie să fi avut vreo patru ani și era cam înapoiat mintal, abia bolborosea trei vorbe. Luci,care era de fapt numit Luciosu, așa cum mie mi se zicea Mirciosu, era cel mai bun prieten al meu. Umblam cu el de colo-colo ascultându-l cum povestea despre cai, numai despre cai, galopând în arene așternute cu mătase și încălțați peste potcoave cu pantofi de cașmir înflorat. Luță era cam macabru, de altfel fratele lui mai mare, după ce a terminat liceul, s-a suit pe terasă și s-a aruncat de acolo pe asfalt. Eram în camera mea și făceam solnițe de hârtie cînd i-am văzut corpul mare căzând cu fâlfâiri neașteptate prin dreptul ferestrei. Am auzit bufnitura și ne-am uitat pe geam: pe asfalt, lângă o Pobedă, zăcea în uniformă fostul licean, iar profilul său nobil se contura pe fundalul unei pete vesele, purpuriu-deschis, care se lățea încetișor.
Sigur, gașca mai cuprindea și alți membri, mai puțin importanți sau pe care nu mi-i amintesc. Era, știu, la scara șase, un băiețel care suferise de poliomielită și avea un picior prins într-un mecanism de metal, complicat, cum trebuie să fi purtat Harieta, sora lui Eminescu. Îl scotea bunică-sa în spatele blocului, de unde ne urmărea cum jucam Vrăjitroaca. Dar era ca și cum n-ar fi fost. Și, era să uit, Dan Nebunul, căruia îi pusese Mimi o poreclă ciudată, despre care nici până acum n-aș putea spune de unde venea și cum a trecut prin mintea greoaie a lui Mimi: i-a zis Mendebilul. Dan obișnuia să se suie pe balustrada care împrejmuia terasa și să strige la noi în jos, de la înălțimea a opt etaje, gesticulând și prefăcându-se că se prăbușește. Noi, ceilalți, nici nu ne puteam apropia de balustradă, darmite să ne suim pe ea.
Fetițele de seama noastră nu intrau, bineînțeles, în gașcă. Ele își petreceau timpul de joacă desenând pe asfalt nesfârșite peisaje cu cretă albastră, galbenă și ciclamen sau chiar cu cărămidă, sau jucând jocurile lor cu năfrămioare, prinți călare, sărutări, odi-odi-oda și „o piatră nestemată ce nu este-n lumea toată”. Dau doar câteva nume: Viorica,fata muților, singura care vorbea din toată familia, dar cu părinții ei se înțelegea tot pe mutește; Mona, sora lui Dan, psihopată ca și el, cu ochișorii galbeni sticlind de ură, singura care era admisă la Vrăjitroaca; Fiordalis, fata unor greci care se numeau Zorzon; Marinela, căreia Jan îi cânta pe melodia Marina, Marina, Marina cuvintele „Blondă, blondă, blondă, ‘naltă cât o sondă”, în fine, Iolanda, care mi-a apărut în vis.
Nu vreau să insist mai mult asupra lor. Toți acești norișori colorați și parfumați sînt doar pitorești, iar eu nu-mi pot permite să vă plictisesc cu o poveste pitorească. Background – asta am fost cu toții pentru cel care a venit și a schimbat ceva în noi sau măcar a lăsat în noi o amprentă inexplicabilă, cel care nu putea să-l bată nici pe Lumpă și care totuși a fost o vreme ascultat și urmat chiar și de Mimi. Tot ce v-am înșirat aici e doar o introducere a acestei, hai să-i zic, povestiri, dar merită să fac efortul ăsta, fie și din obișnuința de profesor de limba română care repetă de câte ori are ocazia: orice compunere trebuie să aibă o introducere (în care se arată timpul, locul și personajele acțiunii), un cuprins și o încheiere. Introducerea mea s-a cam lungit și totuși nu pot încă să intru în cuprins. Trebuie să vă mai arăt care erau distracțiile noastre dinaintea sosirii în bloc a „personajului principal”.
Cei mai mulți dintre noi nu ieșeau practic niciodată din perimetrul zonei din spatele blocului. Lipit de fabrica de pâine Pionierul, ieșind parcă direct din ea, se afla un castan bătrân și chinuit, cu o scorbură zidită cu ciment și un piron ruginit înfipt oblic în scoarța plină de furnici. Pe el puneam piciorul Sandu, Luci și cu mine ca să ne suim în copac, unde ne simțeam în largul nostru, asemenea bătrânicilor lui Capote din Harfa de iarbă. Era acolo sus, în locul unde se desfac crengile, încă o scorbură, în care stăteam cu picioarele. Chiar la începutul verii găsiserăm scorbura asta plină de ascuțitori de plastic, chinezești, de-o bogăție de culori pastelate care ne-a tăiat respirația. Erau peste cincizeci, reprezentând tot felul de animale blânde, veverițe cu cozi groase și răsucite, iepurași albi, cai cu balansoar, căprioare din Disney, broscuțe cu ochi albaștri. Se mai aflau rachete roșii și verzi, butoiașe roz-transparente, broaște țestoase și girafe cu gâtul lung și coada mobile.
Cartea Nostalgia poate fi achiziționată de la: