Să uităm că există timpul și să nu mai numărăm zilele vieții, nu mai e nevoie, dacă am fost atât de nechibzuiți încât n-am făcut-o mai devreme, Mavri, e ca și cum aș fi visat, și acum m-aș trezi și m-aș întreba unde eram, eram eu, eram același, și de ce?… dar nu există de ce-uri, pentru că lucrurile merg după legea lor, fără de ce-uri, chiar dacă responsabilitatea începe în vise, are dreptate vechea zicală, vorbește-mi despre copilăria ta Mavri, apoi despre tovarășii tăi, despre aceia care nu s-au mai trezit, ca mine, și au acum morminte necunoscute prin munți, aparțin poporului viselor, nu știu să vorbesc cu ei… aș vrea să-mi cânți aceeași arie ca în noaptea aceea, dar aici nu e pian și mi-e rușine să-ți cer așa ceva, însă aud cum o cântă chiparoșii, să mergem la Cap Sounion, vreau să văd Egeea de la templul lui Poseidon, tovarășii tăi nu mai au gene, au orbite goale, stau întinși printre buruieni și hrănesc rădăcinile castanilor, m-au chemat îndelung și eu nu-i auzeam Mavri, noi ne aparțineam unul altuia fără să știm, astea sunt pietrele mele, mulțumită lor am înțeles, poate într-o zi o să vii cu mine, dar acum lasă-mă să rămân, du-mă în Creta, vreau să văd casa în care te-ai născut, nu poți s-o lași părăsită, ar fi ca și cum tatăl tău și mama ta ar muri de două ori, o să deschid eu ușa aceea, o să intri cu mine, o cunosc, prin puterea imaginației, ca și cum acolo aș fi trăit, cheia e atârnată într-un cui sub portic, în spatele unei crengi uscate de dafin, e o cheie mare și grea, broasca ridică drugul de lemn care se află de cealaltă parte a ușii, prima cameră e spațioasă, acolo era presa de ulei, scaunele sunt de paie, dar aproape de fereastră e un jilț de piatră acoperit cu perne îmbrăcate în stofe cretane, iar în mijlocul camerei, masa unde obișnuiați să mâncați, o piatră rotundă, enormă, care odată măcina măsline, sprijinită pe o altă piatră… acolo o să fie atelierul nostru, acolo o să desenăm lumea care am vrea să fie, cărțile o să le facem pe piatra aceea… Mavri, nu vreau să-mi petrec viața prin aulele universităților sau nopțile în observator, scrutând cerul, pentru ce, ca să descopăr alte lumi, nu ne ajunge lumea asta și halul în care am adus-o?… știu că de multe ori va trebui să mă lași singur, dar când o să te întorci din concertele tale, o să mă găsești așezat acolo, lângă piatra aceea… Aud o pianolă, o auzi și tu?… ție îți spun, scriitorule… iartă-mă, visam și o pianolă m-a trezit, dar poate că visam și pianola și acum continuă și în afara visului, e un vals, îl auzi?… Nu-mi spune că e o halucinație sonoră, înțelege, e un vals în la major, e îndepărtat și totuși se aude bine, dacă vrei să-l auzi… dar nu e o pianolă, e o flașnetă, ca acelea la care cântau țiganii prin bâlciuri când erai copil… De ziua focurilor de Sfântul Ioan, în piața San Nicolo, un țigan cânta la o flașnetă de Barberia, învârtea manivela, iar oamenii începeau să danseze… Poveștile alea de demult nu mai interesează pe nimeni, dar lăudat fie refrenul simplu și modest, care vine din trecut ca să ne redea zilele ce s-au dus… pendula aceea insomniacă de pe noptieră stă mereu cu ochii larg deschiși, nici măcar noaptea nu-i închide, spionează clipă de clipă, cum pândește păianjenul muștele, iar universul e aici, nu galaxii și ani-lumină, secundele, una după alta, tic-tac, și ora deja s-a sfârșit… țiganul pleacă spre alte bâlciuri, dar cântă mereu aceeași muzică, o altă pereche care vrea să danseze?… pe aceștia doi îi cunosc, ea are pantofi albi și rochie albastră plisată, el și-a lăsat haina pe spătarul unui scaun și și-a suflecat mânecile cămășii, hai, danseaz-o… tinere, fă-o să râdă, nu vezi cum îi sclipesc ochii, cum saltă în ei luminile pieței, sunt niște lampioane de hârtie luminate, acum a sosit un cântăreț din bouzouki, e un bătrânel care îi înțelege pe îndrăgostiți, în viața lui a văzut o mulțime de perechi dansând, a înțeles tot-tot bătrânelul, a început să cânte Thaxanarthis… firește că o să te întorci, spune femeia, te-ai întors deja, și râde, îi cuprinde gâtul cu o mână și îl trage spre ea, lumea aplaudă, au făcut cerc în jurul lor, ea îi trece o mână prin păr și apoi îl sărută, au mai venit și alți muzicanți, e multă animație, toți încep să danseze, un bătrân dansează de unul singur, ține brațele ridicate ca și cum ar apuca aerul și își mișcă în dans numai picioarele încălțate cu cizme de piele, ei au rămas neclintiți în mijlocul mulțimii ce dansează, par o statuie cu două trupuri pe care sculptorul le-a închipuit dintr-o piatră unică, stau cu ochii închiși, cu frunțile sprijinite una de cealaltă, ca și cum ar face schimb de gânduri, gândesc același lucru, că vasul pentru Creta pleacă mâine-dimineață la șapte și că Pireul e în sărbătoare, ce rost mai are să te întorci și să dormi în oraș… Știu o pensiune în port, zice Daphne, când bunicul meu venea să studieze la Atena locuia acolo, acum e a lui Stratis, unul din satul meu, mi-ar plăcea să merg să-l salut, m-a cunoscut când eram o copilă, cred că ar fi bucuros să mă vadă venind cu tine Tristano.
Cartea Tristano moare poate fi achiziționată de la: