În pat, înfășurată în plapumă, strângând în brațe jucăria Clarei, încercam să-mi liniștesc bătăile inimii. Félix se înșela, Colin m-ar fi lăsat să plec singură în străinătate, cu singura condiție ca el să se ocupe de organizare. El se ocupa de tot când plecam în călătorie, de la biletul de avion până la rezervarea de la hotel, gestionând inclusiv actele mele de identitate. Nu mi-ar fi încredințat niciodată pașaportul meu sau pe al Clarei, zicea că sunt cu capul în nori. Ar fi avut el încredere în mine pentru un asemenea proiect? Nu e sigur, până la urmă.
Nu locuisem niciodată singură, plecasem din casa părinților mei ca să mă mut cu el. Mi-era frică să dau un simplu telefon ca să cer o informație sau ca să fac o reclamație. Colin știa să facă totul. Trebuia să mi-l imaginez ghidându-mă, ca să pregătesc tot. Îl voi face mândru de mine. Dacă era unul dintre ultimele lucruri pe care le făceam înainte să mă îngrop, le voi dovedi tuturor că eram în stare să merg până la capăt.
Unele lucruri nu se schimbă, cum este felul meu de a face bagajul. Dulapul de haine era gol, iar valizele, pline-ochi. N-aveam să folosesc nici un sfert din ele. Nu mai lipsea decât ceva de citit și pentru asta trebuia să fac un efort.
De cât timp nu mai făcusem acest drum? Félix avea să cadă în spatele tejghelei când mă va vedea venind. În mai puțin de cinci minute am ajuns pe strada Vieille-du-Temple. Strada mea. Într-o vreme, acolo îmi petreceam zilele; pe terase, în magazine, în galerii și lucrând în cafenea. Înainte, simplul fapt de a mă afla acolo mă făcea fericită.
Astăzi, ascunsă sub gluga unui hanorac al lui Colin, evitam vitrinele, locuitorii, turiștii. Mergeam pe stradă ca să evit stâlpii prost puși care te obligau să faci slalom. Totul mă agresa, până și delicioasa aromă de pâine caldă care venea din brutăria în care obișnuiam să merg.
Pașii mi-au încetinit în apropiere de cafenea. Trecuse mai mult de un an de când nu mai pusesem piciorul acolo. M-am oprit pe trotuarul din față fără să arunc o privire. Nemișcată, cu capul plecat, am băgat mâna într-unul din buzunare, aveam nevoie de nicotină. Cineva m-a împins și fața mi s-a întors involuntar înspre cafeneaua mea literară. Această mică vitrină din lemn, ușa din mijloc cu clopoțelul dinăuntru, numele pe care îl alesesem în urmă cu cinci ani, Oamenii fericiți citesc și beau cafea, totul mă ducea către viața mea alături de Colin și Clara.
Dimineața inaugurării fusese marcată de panică generală. Lucrările nu erau terminate, încă nu despachetasem cărțile. Félix nu venise, eram singură să mă agit pentru ca muncitorii să mărească ritmul. Colin îmi telefona la fiecare sfert de oră ca să se asigure că vom fi gata pentru seara de deschidere. De fiecare dată îmi înghițeam lacrimile și râdeam ca o proastă. Scumpul meu asociat, pus la patru ace, își făcuse apariția pe la mijlocul după-amiezii, când eram în pragul unei crize de isterie pentru că firma nu fusese încă fixată deasupra ușii.
– Félix, unde ai fost? am urlat.
– La coafor. De altfel, tot așa ar fi trebuit să faci și tu, mi-a răspuns el punând mâna cu dezgust pe o șuviță din părul meu.
– Când ai fi vrut să mă duc? Nimic nu este gata pentru diseară, îl mint pe Colin de azi-dimineață, nu degeaba am spus că totul era sortit eșecului, este un cadou otrăvit locul ăsta. De ce părinții mei și Colin m-au ascultat când am spus că vreau să am o cafenea literară? Acum nu mai vreau.
Vocea mea era ascuțită și începusem din nou să mă agit încolo și-ncoace. Félix a dat toți muncitorii afară și s-a întors spre mine. M-a prins și m-a scuturat ca pe un prun.
– Stop! Începând din acest moment, mă ocup eu. Du-te să te pregătești.
– N-am timp!
– Nici nu se pune problema să deschidem, cu o patroană care arată ca o gorgonă.
M-a împins până la ușa din spate, care ducea în studioul închiriat împreună cu cafeneaua. Înăuntru am găsit o rochie nouă și tot ce trebuia ca să mă fac frumoasă. Un buchet enorm de trandafiri și de frezii trona chiar pe jos. Am citit biletul de la Colin. Îmi repeta cât de mult credea în mine.
Până la urmă, seara inaugurării fusese foarte reușită, în ciuda cifrei noastre de afaceri aproape de zero — Félix se autoproclamase responsabil de încasări. Ocheadele și zâmbetele lui Colin mă încurajaseră. Cu Clara în brațe, am mers de la o masă la alta, printre rude, prieteni, colegii soțului meu, cunoștințele dubioase ale lui Félix și negustorii de pe stradă.
Astăzi, cinci ani mai târziu, totul se schimbase, Colin și Clara nu mai erau. Nu aveam niciun chef să mă reapuc de muncă și totul în acest loc îmi amintea de soțul și de fiica mea. De mândria lui Colin când venea să sărbătorească o victorie la tribunal, de primii pași ai Clarei printre clienți, de prima oară când își scrisese numele, stând la tejghea în fața unui suc de rodie.
O umbră s-a desenat lângă mine, pe trotuar. Félix m-a tras spre el și m-a strâns în brațe.
Cartea Oamenii fericiți citesc și beau cafea poate fi achiziționată de la: