o formă de grație
dacă tot ce poate fi mai brutal și mai tandru
real: asigurările,
rezoluțiile, promisiunile,
mângâierile – palma pe omoplat, dunga
din jurul degetului ars de soare,
apoi
cutiile mici și goale,
neasemuit de frumoase, nimicurile
primite în dar de la prietene,
– cutii pentru inele din trecut –
în filigran
e o linie care nu mai ține de cuvinte –
o linie a epuizării.
am alergat către ea ca o maratonistă fanatică,
noaptea,
pe lângă case părăsite,
prin curți în care miroase a subsol,
dimineața,
când nimic nu-și mai face efectul.
am alunecat cu ochii închiși,
amețită
am ocolit grațios
marginea platourilor decorate cu grijă,
în atâtea după-amiezi de duminică.
în capul meu, citeam un sul japonez,
un soi de poem nebunesc –
transă suprarealistă,
(„haos pur”)
poetic era să nu pricep nimic –
poetic era să nu mă opresc.
în capul meu,
exersam grația, experimentam fără rost
în forme extreme, pentru sfinte sexy,
damaged.
cruzimea se arată în forme
pe care le recunoști din ce în ce
mai puțin
și în asta nu e nimic nou.
elementele
calcule atente spun
că între lună și pământ s-ar putea alinia toate planetele
din sistemul nostru
și, în plus, am văzut clar muchiile de grafit
ale unui meteorit colțuros –
densitate de antracit desenată pe un ecran fără margini,
cu megalopolis în fundal.
mi-am imaginat distanțele și n-a fost greu,
apoi am răspuns în ordine la fiecare mail.
am închis, până la urmă, cartea despre frumusețe
și am strâns cu latul palmei resturile, într-o oarecare ordine:
antimoniu,
malahit,
extract de stirax,
tot ce nu s-a putut împărți
exact.
soldați
vă vorbesc strict despre acele secvențe
intervalul exact în care orașul se contractă
ca într-un accident
când urmele frânelor care-i mânjesc asfaltul
arată totul despre toți
noi suntem aici ca să înregistrăm automat
intermitența sunetelor în regim de alarmă
pâlpâitul neoanelor
ne spunem nu e nimic păstrați-vă calmul
e doar ce știm de atâta vreme
corul girofarelor
participăm prin urmare
invizibili
fără încetare participăm
lamele fierbinți ne-au pătruns în carne
suflul acestor mici explozii
șrapnele urbane
au ajuns vedeți până la noi
nu întoarceți capul luați aminte
urcăm și coborâm scările rulante
străbatem gâfâind culoarele
toate culoarele
căutăm
locurile în care transportul continuă
ne orientăm după halourile de fosfor
le emană ca niște heringi uriași
fantastici abia uciși
ca niște veterani tăcuți
ne purtăm în mușchi șrapnele
piercing-urile unice ale acestui trib
moșteniri de familie scufundate
în sistemul de circulație
știm foarte bine că ele pot să ne ucidă oricând
știm foarte bine
la ani buni distanță
unul de altul
umbre
lasă-mă
să-ți povestesc despre seara în care am purtat
cu mine
două umbrele,
pe drumul către casă.
corectasem un text despre un bărbat
care scria cu două stilouri:
cu unul despre el, cu altul despre ceilalți,
la număr nu am putut să schimb nimic.
umbrelele mele mă incomodează,
numai una mă ajută,
cealaltă atârnă în geantă,
între lucruri personale
și alte obiecte cu mici
defecte.
niciunul nu-mi amintește de tine,
poate doar umbrela asta, a doua – un baston
cu mâner de lemn crud,
finisat frumos, pentru neputință,
pentru ca noi să ne putem păstra
la orice oră
demnitatea.
fără un cuvânt,
am transportat oboseala, stilourile unui bărbat
străin, o umbrelă
fără rost,
în geanta veche, udă ca o piele nouă.
Cartea Rezistență poate fi achiziționată de la: