Cu toate că fiecare suflet salvat îmi umplea inima de-o bucurie explozivă, gândul că răul nu va putea fi stârpit nici cu legiuni întregi de recuperatori demola tot ce câștigam. Eram ca meșterul Manole, pierdeam noaptea ce construiam ziua. Eu n-aveam nicio Ană la dispoziție. Și dacă aș fi avut, unde aș fi zidit-o?
Întrebarea corectă era: aș fi zidit-o? Aș fi sacrificat o viață pentru binele multora? Teoretic aș răspunde că nu. În orice caz, nu m-aș fi simțit confortabil în poziția celui ce trebuia să hotărască asta.
Fără voia mea, o făcusem deja. Motociclistul a fost sacrificat pentru ca alții să poată trăi. Îmi devenea clar că unii dintre oameni sunt doar hrană pentru alte suflete. Sunt doar niște trepte călcate de cei aleși; necesari, dar nu de neuitat. Evident, tânărul avea să rămână în memoria celor care au beneficiat de organele lui atâta timp cât vor trăi, dar pentru cine altcineva mai conta?
Două sentimente se luptau în mine de pe poziții egale. Fericirea și disperarea, ambele de magnitudini colosale. Mica mea lume se trezea zdrențuită când aceste două bestii egoiste se luau la trântă. Cel mai tare mă îngrijora faptul că începeam să întrevăd motivele ce îi determinau pe unii dintre recuperatori să se dea de partea Diavolului.
Din moment ce răul părea imposibil de învins, câțiva dintre noi începuseră să creadă că Șeful cel Mare pierdea teren și că nu era chiar atât de puternic pe cât se lăsa a înțelege. Alții apreciau sinceritatea răului. Oferea exact ce promitea. Fără înflorituri, fără dulcegării.
Din rău nu puteai tăia hălci mari, ci doar bucăți mici, nesemnificând mare lucru. Chiar și așa, consideram că e mai bine să fac asta decât să renunț. Un gând perfid mi se strecura în minte. Mă îngrozea și nu mă lăsa să mă bucur de micile mele acte de bine. Gândul că îmi voi pierde entuziasmul; că în final voi renunța.
Pe Elena mea o chema de fapt, Anemona. Nu apăruse a doua zi, după cum spusese, ci după multe altele, însoțită de alt bărbat. Nu arăta atât de demolat ca ultimul, dar asta nu avea câtuși de puțin darul de a mi-l face simpatic.
Luasem hotărârea lăudabilă de a-mi peria discursul în ceea ce o privea. Repetam fraze anume construite pentru a ajunge la sufletul acestei renegate, scoteam verbe dure pentru a le înlocui cu altele mai caline, îndulceam adjective și peste tot presăram atâta dulceață câtă eram în stare să produc. Efortul meu n-a rămas nerăsplătit și așa se face că vreme de o săptămână s-a deschis în fața mea, pe cât îi permitea job-ul solicitant. Reușeam să discutăm în scurtele momente când necesitățile fiziologice ale tipilor agățați își cereau drepturile și nătărăii întârziau deasupra budei. Și, în ultima vreme, întârziau destul de mult, pentru că, iritată de viteza reîntoarcerii lor, am început să le strecor doze mici de laxativ în băuturile comandate. Anemona nu bănuia nimic, nu-și punea întrebări în legătură cu brutalele stări de cufureală ce îi apucau pe mai toți tipii ei. Mă distrau teribil moacele lor cuprinse de groază la auzul răscolitorului tsunami ce le răgea în intestine și abia îmi puteam reține râsul când îi vedeam alergând către toaletă, terifiați de gândul că se vor scăpa în nădragi.
Oricât aș fi încercat să ghicesc ce ascundea femeia asta, n-aș fi reușit nici într-o mie de ani de stors imaginația să reconstruiesc întregul portret al dramei ce reprezenta cealaltă față a vieții ei.
Încă o dată am primit confirmarea faptului că instinctul meu funcționa la randament maxim. Mi se păruse în seara aia, când o văzusem încercând să se integreze în grupul colorat de prostituate, că aduce a profesoară. Chiar asta era. Profesoară de geografie. Și nu, nu salariul de mizerie o adusese în ipostaza de a-și împărți viață în felii, una onorabilă, de arătat oamenilor cumsecade, iar cealaltă scăldată în cele mai fetide dejecții morale, printre desfrânate, pești și clienți dubioși.
Soțul i se îmbolnăvise grav și căzuse la pat. Primise un diagnostic format din mai multe cuvinte ce sunau, fiecare în parte, ca niște blesteme ale unei preotese voodoo. Nu am reținut niciunul din termenii ăia medicali. Nici nu voiam s-o fac. Prea suna totul a certificat de deces.
Viața li s-a schimbat brusc și visurile despre viitor s-au frânt dintr-o dată. Copilul dorit nu avea să mai apară, vacanțele prin țările lumii aveau să rămână ca datorie pentru o altă viață, căsuța undeva la periferia orașului – departe de lumea dezlănțuită, o utopie.
În țară nu i se dăduse omului nicio speranță, verdictul căzuse ca un trăsnet peste sufletele lor tinere. După șoc, a urmat dezolarea.
Revolta.
Cartea Întoarcerea: Am murit, din fericire poate fi achiziționată de la: