Mi-am terminat paharul și am cerut altul. Ea mi-a spus cum o cheamă, un nume pe care l-am uitat imediat. I l-am spus și eu pe al meu – doar Ted și nu Ted Severson, cel puțin nu atunci. Am stat în sala de așteptare de la Heathrow, plină de canapele și lumini, bându-ne băuturile, schimbând câteva remarci și confirmând că amândoi așteptam să ne îmbarcăm în același zbor direct către Aeroportul Logan din Boston. Ea și-a scos din geantă o carte broșată subțire și a început să citească. Asta mi-a dat posibilitatea să o privesc cu adevărat. Era frumoasă – păr lung roșcat, ochii de un albastru-verzui luminos, ca al apelor tropicale, iar pielea atât de pală, încât aproape avea nuanța alb-albăstruie a laptelui smântânit. Dacă o astfel de femeie se așază lângă tine la barul din cartier și îți laudă băutura comandată, te gândești că viața e pe cale să ți se schimbe. Dar regulile sunt diferite în barurile din aeroporturi, unde tovarășii tăi de băutură urmează să dispară de lângă tine în direcții opuse. Și chiar dacă această femeie se îndrepta spre Boston, eu eram încă plin de o furie scârbită pentru toată situația de acasă, cu soția mea. Numai la asta fusesem în stare să mă gândesc în săptămâna petrecută în Anglia. Aproape că nu mâncasem, aproape că nu dormisem.
În difuzor s-a auzit un anunț în care am deslușit două cuvinte, Boston și întârziere. M-am uitat la panoul de deasupra șirurilor de sticle de băutură fină și am văzut că zborul nostru fusese amânat cu o oră.
– Avem timp să mai bem un pahar, am spus. Fac eu cinste.
– De ce nu? a replicat ea și și-a închis cartea, așezând-o cu fața în sus pe bar, lângă geanta ei.
Triunghiul dragostei și al morții. De Patricia Highsmith.
– Cum e cartea?
– Nu e printre cele mai bune ale ei.
– Nimic mai rău ca o carte proastă și un zbor mult întârziat.
– Tu ce citești? a întrebat.
– Ziarul. Nu-mi plac cărțile.
– Și atunci, ce faci în avion?
– Beau gin. Plănuiesc crime.
– Interesant.
Mi-a zâmbit, pentru prima oară. Era un zâmbet larg, care i-a făcut o cută mică între nas și buza superioară și a dat la iveală niște dinți perfecți și o dungă subțire de gingie roz. M-am întrebat ce vârstă avea. Când se așezase lângă mine, mă gândisem că ar avea în jur de treizeci și cinci de ani, aproape de vârsta mea, dar zâmbetul ei și pistruii pali care îi stropeau podul nasului o făceau să pară mai tânără. Poate douăzeci și opt de ani. Vârsta soției mele.
– Și lucrez, bineînțeles, atunci când zbor, am adăugat.
– Cu ce te ocupi?
I-am oferit versiunea scurtă a poveștii, că finanțam și ofeream consultanță start-up-urilor. Nu i-am spus cum am făcut cea mai mare parte a banilor – vânzând acele companii imediat ce păreau promițătoare. Și nu i-am spus că de fapt nici nu aveam nevoie să mai lucrez vreodată în viața mea, că fusesem unul dintre investitorii în valul de companii dot-com de la sfârșitul anilor ’90 care reușiseră să-și transforme investițiile în cash chiar înainte ca balonul economic să explodeze. Am ascuns aceste lucruri doar pentru că nu aveam nici un chef să vorbesc despre ele, nu pentru că aș fi crezut că noua mea tovarășă de drum le-ar putea considera supărătoare sau ar putea să-și piardă interesul de a mai discuta cu mine. Niciodată n-am simțit nevoia să-mi cer scuze pentru banii pe care îi făceam.
– Și tu? Cu ce te ocupi? am întrebat-o eu.
– Lucrez la Colegiul Winslow. Sunt arhivist.
Winslow era un colegiu pentru fete situat într-o suburbie plină de verdeață la vreo treizeci de kilometri vest de Boston. Am întrebat-o ce face un arhivist și ea mi-a oferit ceea ce bănuiesc că era propria ei versiune prescurtată a muncii sale, cum că aduna și conserva documentele colegiului.
– Și locuiești în Winslow? am întrebat-o.
– Da.
– Căsătorită?
– Nu, nu sunt. Tu?
Chiar în clipa în care a spus-o, am remarcat ușoara mișcare a ochilor când s-a uitat după o verighetă pe mâna mea stângă.
– Da, din nefericire, am răspuns. Apoi am ridicat mâna, ca să-mi vadă inelarul gol. Și nu, nu obișnuiesc să-mi scot verigheta în barurile din aeroporturi în caz că o femeie ca tine se așază lângă mine. Nu am purtat niciodată verighetă. Nu suport inelele pe deget.
– De ce din nefericire? a insistat.
– E o poveste lungă.
– Zborul nostru are întârziere.
– Chiar vrei să afli despre viața mea sordidă?
– Cum aș putea să refuz așa ceva?
– Dacă o să-ți povestesc, o să am nevoie de încă unul din ăsta, am spus și am ridicat paharul gol. Și tu?
– Nu, mulțumesc. Două sunt limita mea.
A tras cu dinții una din măslinele din scobitoare și a mușcat din ea. Pentru o clipă i-am zărit vârful roz al limbii.
– Întotdeauna spun că două Martiniuri sunt prea multe, iar trei nu sunt de ajuns.
– Nostim. Nu așa spunea și James Thurber?
– N-am auzit de el, am replicat cu un zâmbet afectat, deși mă simțeam puțin cam rușinat că încercam să-mi atribui un citat faimos.
Brusc, barmanul a apărut în fața mea și eu am mai comandat un pahar. Pielea din jurul gurii îmi dădea acea senzație plăcută de amorțeală pe care o ai de obicei de la gin și știam că eram în pericol de a deveni prea amețit și de a spune prea multe, dar astea erau regulile din aeroporturi, în definitiv, și, deși tovarășa mea de călătorie locuia la doar treizeci de kilometri de mine, deja uitasem cum o cheamă și știam că șansele să o mai văd vreodată erau foarte mici. Și mă simțeam bine să vorbesc și să beau cu o străină. Simplul fapt că rosteam cu voce tare niște cuvinte făcea să mi se mai risipească o parte din furie.
Cartea Cei care merită să moară poate fi achiziționată de la: