Abuzul emoțional și regina Victoria
Tatăl Victoriei a murit când aceasta era încă un bebeluș. Mama ei rămasă văduvă, ducesa de Kent, și consilierul ei, John Conroy, controlau orice aspect al vieții prințesei. Controlul obsesiv și-a pus amprenta. Nepoata Victoriei își amintea de propria mamă, care povestea că regina Victoria afirmase odată „Detest încăperea aceasta” în timp ce se afla în încăperea tapetată, la Castelul Windsor. Când avea cincisprezece ani, mama Victoriei a certat-o acolo, furioasă, acuzând-o că o face „de râs în fața regelui William al IV-lea, la cină”. Ducesa era furioasă deoarece „regele băuse în sănătatea ei [a Victoriei] și o insultase pe mama ei”. Chiar și peste treizeci de ani, Victoria își amintea foarte bine furia mamei.
Conroy a încurajat scrierea unui pamflet pentru a explica ceea ce el numea pompos „Sistemul Kensington”, numit după reședința familiei de la Palatul Kensington. Sistemul avea reguli rigide. Conform uneia dintre ele, Victoria nu avea voie să întâlnească pe nimeni fără mama sa, fără Conroy sau în absența guvernantei sale. Aveau loc confruntări nesfârșite între ducesă și regele William al IV-lea deoarece ea nu îl lăsa să-și vadă nepoata suficient de des. Rezultatul a fost că Victoria s-a simțit oprimată și neiubită. Când a devenit regină, ea s-a întors împotriva mamei sale și a lui Conroy, dar cei care au fost abuzați adesea abuzează la rândul lor. Victoria a încercat să își controleze propriii copii, dar a simțit că experiențele lor vor fi foarte diferite deoarece ea își iubea copiii, ca de altfel și soțul său, prințul Albert.
Victoria și Albert erau atât de nevrotici în legătură cu fiul lor, Bertie, încât au fost primii părinți-regi care au cerut ajutor psihiatric profesionist pentru una dintre progenituri. Ei au încercat să-i îmbunătățească starea prin analizarea capului său de către George Combe, autoritatea supremă din Anglia în materie de frenologie – o teorie foarte la modă pe atunci, care susținea că se poate cunoaște caracterul unei persoane prin localizarea umflăturilor de pe craniu. Combe a pus la punct un program educativ pentru Bertie, ale cărui umflături lăsau mult de dorit. Copilul detesta întregul proces umilitor și a reacționat împotriva lui când el însuși a devenit tată, în 1864. El a încercat să nu repete greșelile pe care considera că le făcuseră părinții lui. Cel de-al doilea fiu al său – viitorul rege George al V-lea – a văzut că indulgența tatălui său avusese consecințe dezastruoase, devenind în schimb un părinte foarte exigent, așa cum au fost prințul Albert și regina Victoria. Cel mai mare fiu al lui George, David – viitorul Eduard al VIII-lea –, a fost victima acestei severități, și a scris că se afla „într-o răzvrătire inconștientă împotriva tatălui”. Se pare că i-au fost prezentate scrierile lui Freud, iar Freud figurează în istoria regală recentă mult mai mult decât își poate imagina cineva. Nu este nicio întâmplare că, atunci când s-a deschis Muzeul Freud la Londra, prințesa Alexandra a oficiat ceremonia.
Freud și ambiția psihoistoriei
De la mijlocul secolului al XIX-lea, multi istorici străluciți s-au concentrat asupra istoriei economice, sociale și politice. La școală am avut doi distinși profesori: Peter Brooks, care a devenit decan la Peterhouse, Cambridge, și T.E.B. Howarth, ulterior director la Trinity College, Oxford. Ei ne-au învățat să analizăm motivele pentru care am câștigat bătălia de la Agincourt, de ce am învins Armada spaniolă și modul în care George al III-lea a pierdut America. Elev fiind, a trebuit să cunosc disputele dintre catolici, luterani, calviniști și anabaptiști, cei cu frica de Dumnezeu și obsedați de sex, care au pus stăpânire pe orașul Münster în 1533 și care au declarat că Regatul lui Dumnezeu pe Pământ se materializase în oraș. Cușca în care conducătorul lor, Jan din Leyden, a fost expus înainte de a fi eviscerat în public încă mai atârnă în turla bisericii. Teza lui Max Weber se apropie cel mai mult de analizarea cauzelor psihologice în istorie. El a susținut că dezvoltarea capitalismului a fost ajutată de Reformă. Protestanții erau mai motivați să-și atingă scopurile, chiar dacă doar ca să se convingă pe ei înșiși că se numărau printre cei aleși să găsească drumul spre rai.
În multe dintre scrierile sale de după 1910, Freud încearcă să folosească introspecțiile psihanalitice pentru a înțelege personalitățile istorice. Mai întâi, el analizează lucrarea lui Da Vinci „Fecioara cu pruncul și Sfânta Ana” și oferă o interpretare analitică. Uitați-vă la ornamentele laterale ale Fecioarei și veți vedea un vultur, susținea el, explicând că aceasta era manifestarea unui fantezii din copilărie, aparținând unui „homosexual pasiv”. În Codex Atlanticus, Da Vinci descrie cum fusese atacat în odaia sa de un vultur. Freud interpretează pasajul în felul următor: „Îmi vine în minte una dintre cele mai timpurii amintiri, cum că în timp ce eram în leagănul meu, un vultur s-a lăsat în jos pe mine, mi-a deschis gura cu coada lui și m-a lovit cu ea pe buze de mai multe ori.”
Coada în gură semnifică felația. Freud credea că fantezia lui Da Vinci se bazează pe amintirea suptului la sânul mamei. Freud avea o imaginație suprarealistă și a elaborat o teorie care să se potrivească. Închipuirea lui Da Vinci era legată de hieroglifele egiptene, care reprezentau mama ca pe un vultur, deoarece egiptenii credeau că nu există vulturi masculi. Din păcate, cuvântul „vultur” era o traducere eronată. Pasărea pe care și-o imaginase Da Vinci era de fapt un erete roșu, care i-a demolat teoria, deoarece există erete roșu mascul, iar egiptenii știau asta.
Eroarea lui Freud a permis multor istorici să îi bagatelizeze ideile și nici Pentagonul nu a știut sau nu i-a păsat de aceste ciorovăieli academice. În 1940, armata americană a contactat un tânăr psihiatru, Walter Langer, care a studiat psihanaliza în Viena înainte de începerea războiului. I s-a cerut să colaboreze la un proiect strict secret privind profilul psihologic al lui Hitler. Aliații au sperat că analiza lui Langer avea să dezvăluie slăbiciunile lui Hitler și să ofere sugestii despre modul în care poate fi învins. Cu toate acestea, studiul era precaut și nu trăgea prea multe concluzii cuprinzătoare din dovezile limitate.
Orice speranță că istoricii vor folosi psihologia la modul serios a fost spulberată în 1959, când renumitul psihanalist Erik Erikson a publicat Young Man Luther (Tânărul Luther). Luther s-a răzvrătit împotriva Bisericii deoarece nu își rezolvase problemele cu tatăl său, susținea Erikson. Călugărul tinerel, care și-a țintuit cele nouăzeci și cinci de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, era furios pe papă deoarece nu conștientizase niciodată furia împotriva propriului tată. Mulți istorici nu au fost impresionați, mai ales că Erikson făcuse unele erori factuale și se baza mult prea mult pe trei afirmații făcute, după cum se spune, de către Luther la bătrânețe. Cartea lui Erikson a creat multe controverse, dar el a ales să stea deoparte și a refuzat să răspundă criticilor.
În 1967, la aproape treizeci de ani după ce a murit, Freud a „publicat” ultima sa carte. Era biografia președintelui Woodrow Wilson, fiind co-autor cu William Bullitt, fost pacient de-al lui Freud, care a devenit primul ambasador al SUA în Uniunea Sovietică. Cartea era un atac nemilos la adresa lui Wilson, care nu-și înțelesese niciodată nevrozele. Deoarece nu consultase niciodată un terapeut, îi lipsea perspicacitatea și astfel planurile i-au fost dejucate de Clemenceau și de Lloyd George, la negocierile din timpul Tratatului de la Versailles. Întrucât Bullitt îi cunoștea bine pe Wilson și pe nepotul lui Freud, Edward Bernays, și lucrase pentru președinte, cartea era foarte bine documentată, dar viciată de disprețul pe care cei doi autori îl aveau pentru subiectul lor. Președintele suferea de canibalism subconștient – cârcoteau ei – și dorea să își devoreze tatăl, pe care se prefăcea că îl adoră.
În general, istoricii sunt reticenți în a pătrunde în abisul psiho-aiurelilor. În biografia ei despre Carol al II-lea, de exemplu, Antonia Fraser lansează o critică: „În cazul lui, sângele era mai puțin important decât acei ani timpurii de formare, apreciați atât de mult de către iezuiți și de psihologia modernă”, aruncându-i pe Freud și pe Ignațiu de Loyola în aceeași oală. Dar Carol al II-lea și Elisabeta I sunt printre monarhii britanici care intrigă cel mai mult – în copilărie, fiecare a trebuit să facă față unor traume grave, dar au supraviețuit și nu au ajuns psihopați, fiind adesea generoși cu dușmanii lor.
Cartea Educația Regală poate fi achiziționată de la: