Norocel rămase stană de piatră. Picioarele însă îi tremurau.
Peste câini se lăsă tăcerea…
Fața lui Alfa – lată și turtită, de lup – era de nepătruns. Se cocoță pe stânca lui, care străjuia acum ambele Haite. Pe iarbă, lângă el, se afla Dulce, frumoasa și agila cățea, care se uita la Norocel. Acesta abia dacă o băga în seamă.
Limba micuțului Scheau, un câine cu nasul cârn, îi atârna printre fălcile încleștate.
– Vedeți? Am avut dreptate! Câinele Străzii spiona pentru Câinii Legați. S-a întâlnit cu ăla… cel care arată ca el!
Scheau se întoarse către Bella, care îl săgetă cu privirea, până când acesta bătu în retragere.
– I-am văzut…
Cuvintele micuțului câine se risipiră în aer.
Norocel se lupta să își țină coada ridicată. Nu trebuia sub niciun chip să lase garda jos. Acest lucru l-ar fi făcut să pară slab – ceea ce ar fi fost sfârșitul său în ochii acestei fioroase Haite Sălbatice.
Cu toții așteptau o explicație, dar ce le-ar fi putut spune? Îi spionase, exact așa cum spusese Scheau. Nu-și imaginase însă niciodată că Bella ar fi putut folosi informațiile pe care i le oferise ca să atace tabăra Haitei Sălbatice.
Norocel studie cu atenție fețele câinilor din cercul în care se afla.
„Oare ce știu cu adevărat? Dacă mă arăt loial Câinilor Legați, ceilalți mă vor sfâșia. Dar cum aș putea să le întorc spatele Câinilor Legați? Bella este sora mea mai mică…”
Trecuse prin atâtea în compania Câinilor Legați… însă cei din Haita Sălbatică îl acceptaseră ca pe unul de-al lor. Împărtășise cu ei Marele Mârâit, acolo unde Câinii Spirit alergaseră înaintea propriilor ochi. Simțise forța legăturii dintre ei, chiar și atunci când nesocotise stricta ierarhie impusă de Alfa.
Apoi mai era Dulce… Își îndreptă capul în direcția acesteia și îi întâlni privirea. În ochii ei se puteau citi durerea și confuzia – dar și speranța.
Dulce își ridică botul, spunând:
– Norocel a luptat cu vitejie ca să apere puii de pericolul vulpilor. Orice ar fi făcut înainte… el nu este un Câine Legat. Acum face parte din Haita noastră.
Spunând acestea, Dulce își mută privirea într-o parte. Urechile ei catifelate începură să tremure dintr-odată. În ciuda celor rostite, în vocea ei se simțea o anumită nesiguranță.
„E ca și cum și-ar dori să creadă ce spune”, gândi Norocel. „Vrea să creadă că sunt cel pe care și-l imaginează ea…”
Norocel hămăi recunoscător, cu toate că nu era sigur care îi era de fapt locul.
Aruncă apoi o privire către sora lui mai mică. Bella se uita la el, cu capul ușor înclinat.
„Ea știe că e adevărat. O parte din mine a ajuns să fie loială Haitei Sălbatice.”
Pentru o clipă, se lăsă copleșit de vinovăție. Apoi își reaminti că Bella îl determinase, de fapt, să se alăture Haitei Sălbatice! Și tot ea adusese vulpile la ei acasă! Trebuie să fi fost nebună să se încreadă în creaturile acelea viclene. Au trădat-o de cum le-a permis accesul în tabără, atacând-o pe Luna și amenințând-o că îi mănâncă puii. Își amintea cum câinii din ambele Haite și-au întrerupt lupta ca să sară în apărarea puilor, atunci când vulpile i-au atacat – mai întâi Daisy și Mulci, iar apoi, ceilalți. Au acționat uniți, alungând nenorocitele acelea de vulpi. Au luptat ca o singură Haită, puternică…
Norocel observă că Luna și Trosc stăteau la câțiva pași în spatele celorlalți, cu puii care supraviețuiseră – Zvârcolici și Botic – așezați între ei. Sufletul lui Norocel se umplu de amărăciune când își aminti de teroarea și de agitația acelor zile, de lătraturile asurzitoare și de cățeii care nu supraviețuiseră: neajutoratul Puf și bietul Mulci.
Alfa mârâi înfundat:
– Poate că Norocel a slujit Haita noastră pentru o vreme, dar asta nu îi scuză trădarea. Ce ai de spus în apărarea ta, Câine de Oraș?
Ca să câștige puțin timp, Norocel își linse laba strivită de o vulpe. Rar se întâmplase ca mintea lui ageră să-i joace feste, dar de data asta nu găsi nimic de spus pentru a se apăra.
„Era mult mai ușor pe vremea când eram un Câine Singuratic. Un Câine Singuratic nu răspunde în fața nimănui. Dar dacă, pur și simplu, nu îmi este menit să fiu un Câine Singuratic?”
Norocel înghiți în sec:
– Este adevărat că am ajutat ambele Haite, începu el.
Săgeată, supla cățea de vânătoare cu blana alb-cafenie, scoase un mârâit slab. Nemulțumirea acesteia se răspândi imediat în sânul fraților ei urecheați, Tic și Primăvară. Aceștia fuseseră tovarășii lui de Haită, dar acum îl săgetau cu priviri otrăvite care făceau să i se zburlească blana de pe ceafă. Norocel se luptă cu sine să nu se întoarcă și să dispară în pădure. Dacă ar fi făcut asta, nu s-ar mai fi putut întoarce niciodată – dar absolut niciodată. Trebuia să se țină tare.
– Am avut șansa să vă cunosc pe toți, spuse el. Și m-am gândit… dar dacă adevărata mea menire era să unesc Haita Sălbatică? Cățeaua-Pământ a mârâit; Cățeaua-Râu a dezvăluit calea apei proaspete; Cățeaua-Pădure m-a protejat pe drumul către această tabără. La fiecare colț de drum am dat de prieteni… de Dulce în Casa Închisă, de surioara mea Bella… până și Câinii-Cer și Cățeaua-Lună par să mă fi călăuzit către această destinație.
Săgeată încă mârâia, însă ceilalți rămăseseră tăcuți. Norocel își dădu seama că le captase atenția.
– Ați văzut cum Haitele s-au unit în lupta cu vulpile? continuă el. Fiecare a avut un rol de jucat – nu numai câinii mari, precum Fiorosul și Martha, dar și luptători mai mici, ca Trosc și Daisy. Câini veniți din medii atât de diferite, deopotrivă Sălbatici și Legați…
Cartea Supraviețuitorii. Vol. 3: Căderea întunericului poate fi achiziționată de la: