Sora mea a șovăit, apoi a alergat spre coridor, cu cămașa de noapte fluturând în urma ei. Nu știu dacă m-am mai simțit vreodată atât de singură ca în acele câteva clipe, când spaima mă strângea de gât și când soarta familiei apăsa pe umerii mei. Am dat fuga în biroul tatei și am scormonit prin sertarele masivei mese de scris, azvârlind pe jos tot ce era înăuntru – tocuri vechi, bucăți de hârtie, piese ale unor ceasornice stricate, vechi facturi -, mulțumind lui Dumnezeu când în sfârșit am găsit ce căutam. Apoi am coborât în fugă scările, am deschis ușa de la pivniță și am sărit două câte două treptele reci de piatră, atât de sigură pe mișcările mele în întuneric încât aproape nu aveam nevoie de lumina pâlpâitoare a lumânării. Am ridicat zăvorul greu al pivniței cândva plină ochi de butoiașe cu bere și vin bun, am dat deoparte unul dintre poloboacele goale și am deschis ușa vechiului cuptor din fier forjat.
Purcelușul încă mic a clipit adormit. S-a ridicat pe picioare, s-a uitat atent la mine din culcușul lui de paie și a grohăit ușor. Oare nu v-am spus de purceluș? Îl scăpasem când fusese rechiziționată ferma lui monsieur Girard. Se rătăcise în tot haosul de atunci, ca un dar de la Dumnezei, îndepărtându-se de purceii încărcați în spatele unui camion nemțesc și dispăruse rapid sub fustele groase ale bunicii Poilane. Săptămâni la rând îl îngrășasem cu ghindă și cu resturi de mâncare, în speranța că se va face îndeajuns de mare ca să avem cu toții niște carne. De o lună încoace gândul la șoriciul crocant, la carnea fragedă, menținuse moralul locatarilor hotelului Le Coq Rouge.
L-am auzit din nou, afară, pe fratele meu scoțând un țipăt ascuțit, apoi vocea surorii mele, grăbită și disperată, întreruptă de replici aspre rostite de un ofițer neamț. Purcelușul mă privea cu ochi inteligenți și plini de înțelegere, de parcă ar fi știut dinainte ce-l așteaptă.
– Îmi pare rău, mon petit, am șoptit, dar nu există altă cale.
Apoi mi-am repezit mâna în jos.
Am ieșit de acolo în câteva secunde. O trezisem pe Mimi, spunându-i să vină și ea, dar să-și țină gura. Copila văzuse atât de multe în ultimele luni, încât mă asculta fără crâcnire. A privit scurt în sus, spre mine, apoi s-a dat jos din pat, ținându-și frățiorul în brațe, și m-a apucat de mână.
Aerul înțepător prevestea apropierea iernii, iar mirosul de fum de la focul aprins pentru scurt timp în seara precedentă încă zăbovea în aer. L-am văzut pe Kommandant prin arcada de piatră a ușii din spate și am ezitat. Nu era Herr Becker, pe care îl cunoșteam și îl disprețuiam. Acesta era un bărbat mult mai zvelt, proaspăt bărbierit și impasibil. Chiar și prin întuneric citeam pe chipul lui inteligență, nu ignoranță și brutalitate, și asta m-a înfricoșat.
Acest nou Kommandant privea gânditor spre ferestrele noastre, poate gândindu-se dacă nu cumva clădirea asta ar fi fost un loc mai bun de încartuire decât ferma Fourrier, unde dormeau ofițerii superiori nemți. Presupun că-și dădea seama de faptul că, fiind situată ceva mai sus, locuința noastră îi oferea o privire de ansamblu asupra întregului orășel. Aveam grajduri de cai și zece dormitoare, din vreme când aici fusese hotelul cel mai prosper din localitate.
Helene era în curtea pietruită, apărându-l pe Aurelien cu brațele.
Unul dintre soldați a ridicat pușca, dar Kommandant-ul a înălțat o mână.
– Ridică-te, a ordonat el.
Helene s-a tras înapoi, departe de el. I-am zărit fața crispată de frică.
Am simțit cum Mimi mă strânge de mână și i-am răspuns în același fel, deși eram cu inima cât un purice. Pe urmă am ieșit hotărâtă afară.
– Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă aici?
Vocea mea a răsunat puternic în curte.
Kommandant-ul m-a privit scurt, surprins de tonul meu: o femeie tânără care ieșise pe ușa boltită a hotelului, cu un copil sugându-și degetul agățat de fusta ei, și încă unul înfășat și agățat de piept. Boneta îmi alunecase puțin într-o parte, iar cămașa de noapte albă din bumbac era atât de uzată, încât aproape nu-mi mai acoperea trupul. M-am rugat Cerului să nu audă cum îmi bubuia inima.
M-am adresat direct Kommandant-ului:
– Pentru ce presupusă vină au venit oamenii dumneavoastră să ne pedepsească?
Îmi închipui că nici o femeie nu-i mai vorbise astfel de când fusese acasă, în permisie, ultima oară. În curte s-a așternut o tăcere uluită. Fratele și sora mea, care zăceau la pământ, s-au răsucit în loc să mă vadă mai bine, perfect conștienți de posibilele urmări ale unei asemenea atitudini îndrăznețe.
– Dumneata ești…?
– Madame Lefevre.
Am văzut că se uita să vadă dacă purtam verighetă. Nu era cazul să se mai obosească: o vândusem de mult ca să cumpăr mâncare, la fel ca majoritatea femeilor din zonă.
– Madame, avem informații că deții ilegal animale vii.
Vorbea într-o franceză acceptabilă – semn că mai comandase posturi în teritoriile ocupate – și nu-și pierduse calmul. Nu era genul care să se teamă de situații imprevizibile.
– Animale vii?
– O sursă de încredere ne-a spus că ai aici un porc. Probabil știi foarte bine că pedeapsa prevăzută de regulament pentru cei care ascund animale vii e închisoarea.
Cartea Fata pe care ai lăsat-o în urmă poate fi achiziționată de la: