Ninsoarea îi trezea întotdeauna lui Ka o senzaţie de puritate, sub imperiul căreia erau uitate şi puse sub obroc mizeria, noroiul şi întunecimea oraşului, dar în prima zi petrecută la Kars, sentimentul de inocenţă pe care îl asocia, de obicei, cu zăpada s-a făcut nevăzut. Aici, ninsoarea avea ceva trudnic, sâcâitor, terifiant. Ninsese toată noaptea. Potopul n-a contenit o clipă nici în prima parte a zilei, când Ka a rătăcit pe străzi, a poposit într-o cafenea înţesată de kurzi şomeri, s-a întâlnit cu feluriţi alegători şi şi-a luat notiţe, ca un gazetar entuziast, a escaladat pantele abrupte şi acoperite de gheaţă din mahalalele nevoiaşe, s-a văzut cu fostul primar, cu viceguvernatorul şi cu rudele fetelor care-şi curmaseră viaţa. Imaginile uliţelor troienite, care în copilărie, de la fereastra casei sale sigure din Nişantaşı, arătau ca desprinse din basme, îi evocau acum începutul unei existenţe tipice de mic-burghez, la care visase de ani de zile ca la un ultim refugiu, şi al unei mizerii fără speranţă, pe care nici măcar nu voia să şi-o închipuie în vreun fel.
În zori, când oraşul abia se deştepta din somn, a pornit cu paşi repezi, fără să se sinchisească de ninsoare, în josul bulevardului Atatürk, către mahalalele formate din cocioabe, către cele mai nevoiaşe cartiere din Kars, şi apoi către mahalaua Subcetate. Pe când înainta grăbit pe sub moşmonii şi platanii covârşiţi de zăpadă, a simţit o asemenea amărăciune văzând casele de pe vremea ruşilor, coşcovite şi dărăpănate, cu geamurile străpunse de hornurile sobelor, ninsoarea care se cernea în biserica armenească pustie, durată cu o mie de ani în urmă, care se ridica între depozitele de lemne şi transformatorul electric, câinii puşi pe harţă care lătrau la trecători, pe podul de piatră vechi de cinci sute de ani ce traversa pârâul Kars, acum îngheţat, fuioarele subţiri de fum ce se ridicau dinspre magherniţele din mahalaua Subcetate care, sub ninsoare, părea aproape fără suflare, părăsită, încât i s-au umplut ochii de lacrimi. Pe celălalt mal al pârâului, doi copii, un băiat şi o fată, trimişi de cu zori la cuptorul de pâine, râdeau şi se hârjoneau atât de fericiţi, strângând la piept nişte pâini aburinde, încât Ka le-a zâmbit, la rândul lui. Ceea ce îl mişca atât de profund nu era sărăcia ori neputinţa, ci o stranie şi puternică senzaţie de singurătate, pe care avea s-o remarce mai apoi pretutindeni în oraş – în vitrinele goale ale fotografilor, în geamurile îngheţate ale ceainăriilor ticsite de şomeri care jucau cărţi ori în pieţele pustii, acoperite de zăpadă. Aveai sentimentul că oraşul era un loc uitat de lume şi că omătul se cernea în tăcere undeva, la capătul pământului.
Lui Ka i-a mers foarte bine de dimineaţă, fiind întâmpinat ca un gazetar istanbulez vestit, care stârnea curiozitate şi căruia toată lumea voia să-i strângă mâna; toţi localnicii, de la viceguvernator până la cel mai amărât dintre cetăţeni, i-au deschis larg porţile şi au stat de vorbă cu el. Ka le-a fost prezentat celor din Kars de către Serdar Bey, editorul Gazetei urbei de la hotare, cu un tiraj de trei sute douăzeci de exemplare, care obişnuia să trimită pe vremuri ştiri de interes local la gazeta Cumhuriyet (cele mai multe dintre ele nu vedeau lumina tiparului). Primul lucru pe care l-a făcut Ka de dimineaţă, după ce a părăsit hotelul, a fost să se vadă cu bătrânul gazetar, desemnat la Istanbul prin formula „corespondentul nostru local”; şi-a dat seama că acesta îi cunoştea pe toţi locuitorii din Kars. Serdar Bey a fost primul care i-a adresat întrebarea ce avea să-i fie pusă mai apoi de sute de ori, de-a lungul celor trei zile pe care urma să le petreacă la Kars:
– Bine aţi venit în urbea noastră de la hotare, maestre! Dar ce treabă aveţi aici?
Ka a spus că venise să urmărească alegerile şi, poate, să scrie un articol despre tinerele sinucigaşe.
– Povestea cu tinerele sinucigaşe este mult exagerată, aşa cum s-a întâmplat şi la Batman, a spus gazetarul. Să mergem la Kasım Bey, adjunctul Direcţiei de Poliţie. E bine să ştie că aţi venit, pentru orice eventualitate.
Prezentarea la poliţie a străinilor care poposeau în târg, fie ei şi gazetari, era un obicei specific provinciei, care data tocmai din anii ’40. Dat fiind statutul său de refugiat politic care revenea în ţară după ani de zile, ca şi faptul că în aer se simţea oarecum prezenţa gherilelor PKK, deşi nu se vorbea despre asta, Ka n-a avut nici un fel de obiecţii.
Au parcurs întregul oraş, de-a curmezişul, în cincisprezece minute, sub ninsoarea care se cernea alene, străbătând Hala de Fructe şi bulevardul Kâzım Karabekir, pe ale cărui laturi se orânduiau prăvălii cu articole de fierărie şi cu felurite piese de rezervă, şi trecând prin faţa ceainăriilor pline de şomeri melancolici care se uitau la televizor sau contemplau ninsoarea de afară, precum şi a lăptăriilor în care se vedeau ditamai roţile de brânză.
Pe drum, Serdar Bey s-a oprit şi i-a arătat un colţ de stradă, unde fusese împuşcat fostul primar. Potrivit unor zvonuri, primarul fusese ucis din pricina unei probleme banale ce privea municipalitatea – demolarea unui balcon construit ilegal. Ucigaşul fusese prins la trei zile după consumarea incidentului, când fusese recuperată şi arma, în patul casei sale de la ţară, unde se refugiase după săvârşirea crimei. În răstimpul celor trei zile, circulaseră atâtea vorbe pe această temă încât, la început, nimănui nu-i venise să creadă că el era autorul faptei; motivaţia crimei, atât de banală, îi decepţionase, pe de altă parte, pe oameni.
Cartea Zăpada poate fi achiziționată de la: