Spunând acestea, Shōta își strânse bine hainele pe el și, îndesându-și pe cap pălăria de pai de deasupra cutiei cu geta, se năpusti pe dată afară, prin măzărichea ce cădea fără încetare.
În acest timp, Shinsuke a făcut curat pe tejghea, a încuiat magazia și a pus lacătul la ușa de la intrarea principală. Când proprietarul și soția sa plecaseră de cu seară la Yotsuya, la o rudă care avea niște necazuri, îi spuseseră că probabil se vor întoarce foarte târziu sau, în funcție de ce aveau să găsească acolo, abia în dimineața zilei următoare, și îi atrăseseră atenția să încuie bine ușile. Amintindu-și de vorbele lor, Shinsuke a luat lampa și a plecat să cerceteze pe rând toate ușile: cea de la bucătărie și cea de la intrarea din spate. Apoi a urcat scara către odăile servitoarelor și s-a uitat la panourile jaluzelelor ce dădeau spre uscătoarele de rufe. Când a coborât înapoi, lumina lămpii pe care o ținea în mână s-a prelins peste fețele celor două servitoare ce dormeau liniștite în camera întunecată, în așternuturile lor cu arabescuri.
– O-Tami, deja dormi? a întrebat el ridicând puțin vocea, dar n-a primit nici un răspuns, așa că s-a dus să verifice și ușa ce dădea spre veranda dinspre grădina interioară, încercând să pășească fără zgomot pe podeaua rece a coridorului.
Lumina unei lămpi înroșea ușile glisante ale camerei de opt tatami ce era străjuită de verandă. Această încăpere era de obicei folosită de stăpânii lui, având așezat în fața altarului budist un nagahibachi, care avea în el un cămin pentru foc precum și cele trebuitoare pentru servirea ceaiului. Cum ei însă lipseau în seara aceasta, fiica lor, O-Tsuya, venise aici ca să doarmă. „Pesemne că în camera asta e mai cald“, și-a spus Shinsuke, privind cu invidie lumina roșiatică, cuprins dintr-odată de un simţământ adânc de suferință și tristețe, la gândul că el nu era decât un simplu ucenic.
Se împlinea deja un an de când O-Tsuya îi căzuse cu tronc și nici ea nu părea să fi rămas indiferentă. Cu toate acestea, oricât de mult s-ar fi iubit ei doi, Shinsuke n-avea nici o șansă să primească mâna singurei fiice a stăpânilor săi. „Ah, dacă n-aș fi doar urmașul unor oameni săraci, ci m-aș fi născut într-o familie înstărită, mi-aș fi putut duce viața alături de frumoasa O-Tsuya!”, își plângea el de milă în sinea lui.
Pesemne că trecuse deja de ora unsprezece, căci frigul se lăsase bine de tot în casă. Tremurând din toate încheieturile din pricina vântului ce pătrundea prin crăpăturile ușilor, Shinsuke se opri pe coridor și își trecu lampa în mâna stângă, pe care și-o încălzise ținând-o la piept. Suflă de câteva ori în pumnul mâinii drepte, ale cărei degete îi înghețaseră bocnă. Când își atingea coapsele una de alta, le simțea atât de reci de parcă n-ar fi fost ale lui. Însă tremurul trupului nu era pricinuit numai de frig.
– Shin, tu ești?
Poate că deschisese ochii chiar în acea clipă sau poate că era trează deja de ceva vreme, dar O-Tsuya l-a strigat chiar în momentul în care se pregătea să treacă prin dreptul camerei ei. Se poate să fi ridicat capacul lămpii rotunde și să fi îndreptat lumina către coridor, căci ușile glisante păreau acum și mai roșiatice ca înainte.
– Da, eu sunt. Stăpânii se întorc târziu, așa că am venit să văd dacă toate ușile sunt încuiate.
– Și-apoi te duci și tu la culcare?
– Cum să fac așa ceva? O să stau treaz până când se întorc, se înclină Shinsuke în fața ușilor, cu mâinile pe podea când, trasă din interior, ușa se întredeschise.
– Intră frigul. Hai înăuntru și închide ușa după tine!
Așezată pe futon-ul de Gunnai, O-Tsuya își trecu mâna prin păr, potrivindu-și șuvițele în dezordine. Printre genele-i lungi, privea ca vrăjită chipul palid al bărbatului, ce se profila în întunericul camerei.
– Toți ceilalți au adormit deja, bănuiesc…
– Nu. Mai e Shōta, care a plecat cu niște treabă, dar vine înapoi cât de curând. O să-l trimit la culcare de îndată ce se întoarce. Te rog, mai așteaptă încă un pic…
– Ah, cât de nesuferit ești! N-o să mai avem parte curând de un prilej așa de bun ca noaptea asta! Ascultă, Shin, seara asta e numai bună ca să te hotărăști, nu crezi?
Îmbrăcată într-un chimono pestriț cu mâneci lungi și mlădioasă ca o trestie, O-Tsuya își strânse picioarele albe pe futon și își împreună mâinile ca pentru rugăciune.
– Să mă hotărăsc? Despre ce vorbești?
Covârșit de frumusețea aceasta ce îi ducea sufletul la pierzanie, bărbatul făcu ochii mari, privind-o nevinovat ca un copil, în ciuda celor douăzeci de ani ai săi. Inima îi bătea să-i spargă pieptul.
Cartea Moartea lui O-Tsuya poate fi achiziționată de la: