Când abordez un subiect, îmi place să îl stăpânesc cum se cade. Am început să scriu despre primele comunități creștine în momentul în care mi-a venit ideea de a face, în paralel, un reportaj asupra a ceea ce a devenit credința lor peste două mii de ani, lucru pentru care m-am înscris într-una dintre acele croaziere „pe urmele Sfântului Pavel” pe care le organizează agențiile specializate în turismul religios.
Părinții primei mele soții visau să facă respectiva călătorie decât să se tot ducă la Lourdes, numai că la Lourdes s-au dus de mai multe ori, pe când croaziera Sfântului Pavel a rămas, pentru ei, doar un vis. Mi se pare că, totuși, copiii ei au discutat, la un moment dat, să adune bani pentru a-i dărui soacră-mii, de-acum văduvă, respectiva călătorie, care ar fi încântat-o, dacă ar fi efectuat-o alături de soțul ei. Fără el, însă, nu o mai trăgea la fel inima, drept care copiii au insistat fără convingere și, până la urmă, au lăsat-o baltă.
Cât despre mine, sigur nu am aceleași gusturi ca foștii mei socri și îmi închipui cu un amuzament amestecat cu spaimă escalele de câte o jumătate de zi prin Corint ori Efes, când grupul de pelerini își urmează ghidul, un preot tânăr ce flutură un mic drapel și își încântă enoriașii cu umorul de care dă dovadă. Este o temă recurentă pe care am observat-o în familiile catolice: umorul preotului, glumele preotului – numai când mă gândesc, și mă apucă tremuratul. Într-un asemenea cadru aș fi avut prea puține șanse să dau de o fată frumoasă și, presupunând că s-ar fi întâmplat, mă întrebam ce efect ar fi putut produce asupra mea o fată frumoasă, înscrisă de bunăvoie într-o croazieră catolică: aș fi fost îndeajuns de pervers pentru a mi se fi părut sexy? Acestea fiind zise, proiectul meu nu ar fi constat în ieșirea la agățat, ci în urmărirea participanților la croazieră ca fiind un eșantion de creștini convinși și, ca atare, în cele zece zile, în intervievarea lor metodică. Oare ar fi fost cazul să întreprind ancheta incognito, pretinzând că le împărtășesc credința, cum fac jurnaliștii care se infiltrează în mediile neonaziste, sau, mai degrabă, să joc cu cărțile pe masă? Nu am ezitat prea mult. Cea dintâi metodă îmi displace, pe când cea de-a doua, după părerea mea, dă întotdeauna rezultate mai bune. Voi spune adevărul adevărat: uite, sunt un scriitor agnostic care încearcă să afle cu precizie ce cred creștinii din ziua de azi. Dacă doriți să stați de vorbă cu mine, m-aș bucura, dacă nu, nu am să vă mai deranjez.
Mă cunosc prea bine pentru a nu ști că totul ar fi mers ca pe roate. Odată cu trecerea zilelor, a meselor, a conversațiilor, aș fi ajuns să îi consider interesanți, emoționanți pe acei oameni care, mai înainte, nu mi-ar fi fost decât niște străini. Mă vedeam în mijlocul unui grup de catolici, punându-le amabil întrebări, reluând, de pildă, Crezul propoziție cu propoziție. „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului.” Bun, credeți, dar cum îl vedeți? Ca pe un bărbos care stă pe norul lui? Ca pe o forță superioară? Ca pe o ființă pe lângă care, la scară, am fi ceea ce sunt furnicile pe lângă noi? Ca pe un lac sau ca pe o flacără din adâncul inimii voastre? Și ce îmi puteți spune despre Isus Christos, unicul lui fiu, cel care „iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit”? Vorbiți-mi despre aceste concepte: slavă, judecată, împărăție. Și, ca să rămânem la cheia problemei: într-adevăr credeți că a înviat?
Era anul jubiliar al Sfântului Apostol Pavel: la bordul pachebotului străluceau toate luminile clerului. Monseniorul Vingt-Trois, arhiepiscopul Parisului, figura printre conferențiarii prevăzuți deja în program. Pelerinii erau numeroși, mulți sosiseră în cuplu, iar cea mai mare parte a persoanelor izolate erau de acord să împartă cabina cu câte un necunoscut de același sex – lucru de care nu aveam niciun chef. Pentru că solicitasem o cabină individuală, croaziera nu mai era vreun act de binefacere, ajungând undeva pe la 2 000 de euro. Am plătit jumătate cam cu șase luni înainte. Când aproape că nu mai rămăseseră locuri libere.
Apropiindu-se data plecării, am început să mă simt tot mai încurcat. Mă irita faptul că pe teancul de corespondență de pe raftul de la intrare trona la vedere plicul cu antetul croazierei Sfântului Pavel. Hélène, care mă bănuia deja că sunt, după propria ei expresie, „cam catolic”, privea proiectul cu perplexitate. Nu discutasem cu nimeni despre această plimbare și am realizat că, la drept vorbind, îmi era rușine să o fac.
Ceea ce îmi provoca rușinea era bănuiala că urma să plec în croazieră mai mult sau mai puțin pentru a-mi bate joc, în orice caz mânat de acea curiozitate condescendentă care este resortul emisiunilor de reportaj în care sunt arătate distracții gen „aruncă piticul”, psihiatrii pentru porcușorii de Guineea ori concursurile de sosii ale Sorei Sourire, nefericita blândă călugăriță belgiană cu chitară și codițe, care cânta „Dominique nique nique”1 și care, după scurtul ei moment de glorie, a sfârșit-o în alcool și barbiturice. La douăzeci de ani am scris câteva articole pentru un săptămânal care se dorea la modă și provocator și care, în primul său număr, a publicat o anchetă intitulată „Confesionalul pe bancul de probă”. Deghizat în credincios, adică îmbrăcat cât mai urât cu putință, jurnalistul le-a întins tot soiul de capcane preoților din diferite parohii pariziene, mărturisind păcate care mai de care mai fanteziste. Povestea totul pe un ton amuzat, lăsând să se înțeleagă, ca pe o evidentă realitate, că era de o mie de ori mai liber și mai inteligent decât amărâții de preoți, cu tot cu credincioșii lor. Chiar și pe vremea aceea, afacerea mi s-a părut subțire și șocantă — cu atât mai subțire și mai șocantă cu cât, dacă insul și-ar fi permis un asemenea lucru într-o sinagogă sau într-o moschee, ar fi stârnit imediat, din toate zonele ideologice, un concert al protestelor indignate: după câte se pare, creștinii sunt singurii față de care există dreptul de a-ți bate joc fără a fi pedepsit, alăturându-ți-se toți cei puși pe amuzament. Am început să îmi zic că, în ciuda propriilor argumente contra aduse cu toată buna-credință, proiectatul meu safari la catolici cam tot în aceeași oală ar fi intrat.
Mai aveam timp pentru a-mi anula înscrierea, ba chiar pentru a mi se da înapoi acontul, dar nu reușeam să mă hotărăsc. Când mi-a sosit scrisoarea în care eram invitat să plătesc cea de-a doua jumătate a sumei, am aruncat-o. Au urmat și altele, pe care m-am făcut că nu le văd. Până la urmă, cei de la agenție mi-au dat telefon, iar eu le-am răspuns că nu, aveam o problemă și, deci, nu voi mai merge. Femeia de la agenție mi-a explicat politicos că ar fi trebuit să anunț mai devreme, întrucât cu o lună înaintea plecării nimeni nu mai avea cum să-mi ocupe cabina: așadar, și dacă nu plecam, datoram suma în întregime. M-am enervat și i-am spus că jumătate din sumă era deja mult pentru o croazieră pe care nu aveam s-o mai fac. Mi-a citit contractul, care nu mai lăsa loc de dubiu. Am închis. Timp de câteva zile m-am gândit să fac pe mortul. Trebuie să existe o listă de așteptare, vreun celibatar pios va fi încântat să preia cabina mea, oricum, doar nu aveau să mă dea în judecată. Or, te pomenești că da? Cu certitudine agenția avea un serviciu juridic, așa că aveau să-mi trimită scrisoare recomandată după scrisoare recomandată și, dacă tot nu voi plăti, treaba se va încheia la tribunal. Am avut dintr-odată o izbucnire paranoică la gândul că, fie și prea puțin cunoscut cum eram, treaba ar fi putut face obiectul unui mic articol sarcastic în vreun ziar și, astfel, de-acum numele îmi va fi asociat cu o afacere ridicolă de escrocherie dintr-o croazieră pentru bigoți. Dacă e să fiu cinstit, dar nu neapărat mai puțin ridicol, aș spune că frica de a fi prins cu mâța-n sac s-a amestecat cu conștiința de a fi plănuit ceva care mi se părea din ce în ce mai mult drept o acțiune fără sens, pentru care era corect să plătesc. Drept care nu am mai așteptat prima scrisoare recomandată pentru a trimite cecul cu restul sumei.
Cartea Împărăția cerurilor poate fi achiziționată de la: