Totuși, dacă bărbatul era rănit nu-i putea întoarce spatele.
Lăsă umbrela de soare și desprinse elegantul evantai japonez, făcut la comandă, din suportul de la talie. Acesta arăta ca un evantai de damă obișnuit, însă era în realitate o armă redutabilă datorită vârfurilor ascuțite ale lamelelor de oțel.
Se îndreptă precaută către intrarea pe străduță, strângând evantaiul închis în mână. Văzuse destule prin lume ca să fie prudentă în privința străinilor care strigau după ajutor din întuneric. Faptul că bărbatul cu pricina vorbea cu un accent britanic aristocratic nu însemna că nu era vreun răufăcător. Insulele din Caraibe fuseseră împânzite odinioară de pirați și corsari. Marina Regală, și mai recent Marina Statelor Unite, înlăturaseră în cea mai mare parte amenințarea din acea zonă, dar nu rezolvaseră definitiv problema hoților obișnuiți și a bandiților. Descoperise că aceștia erau la fel de răspândiți ca șobolanii pe tot cuprinsul planetei.
Când ajunse în apropierea bărbatului care stătea cu spatele rezemat de zid, își dădu seama că nu avea nici un motiv să se teamă de el. Era într-o situație disperată. Părea să fie trecut cu puțin de treizeci de ani. Părul negru ca pana corbului, umed de sudoare, îi cobora într-un V ascuțit pe frunte. Fără îndoială că de obicei îl purta pieptănat lins pe spate, pe după urechi, dar în această clipă îi atârna moale, încadrând trăsăturile unei fețe ferm conturate și inteligente, acum încruntată și hotărâtă. Ochii lui căprui-deschis oglindeau durerea și slăbiciunea care îl cuprinseseră. În ochii aceia se mai putea citi și altceva: o voință aprigă, de fier. Se agăța la propriu de viață.
Pieptul cămășii albe de in, croite pe comandă, era îmbibat cu sânge proaspăt. Își scosese haina, o mototolise și acum o ținea apăsată puternic pe o coapsă, însă presiunea exercitată nu era suficientă pentru a opri sângele care șiroia încet și constant din rană.
Pe scrisoarea pe care o întindea către Amity rămăseseră urme de degete pline de sânge. Mâna îi tremura din cauza efortului necesar ca să facă până și gestul acela mărunt.
Ea își agăță din nou evantaiul de suportul din talie și se grăbi spre el.
– Doamne, Dumnezeule, ce-ați pățit? Ați fost atacat?
– Împușcat. Scrisoarea. Luați-o. Trase scurt aer în piept. Vă rog.
Amity lăsă jos geanta și umbrela și îngenunche lângă el, ignorând scrisoarea.
– Ia să vedem ce este.
Din glas îi răzbătea autoritatea calmă folosită de tatăl ei când li se adresa pacienților. După cum îi plăcea lui George Doncaster să afirme, ideea că doctorul știe ce face îi dădea pacientului speranță și curaj.
Acest pacient anume nu se găsea însă în situația de a fi îmbărbătat. Avea un țel fixat în minte și îl urmărea cu fiecare fărâmă din puterile care îi slăbeau.
– Nu, spuse el printre dinții încleștați, vrând parcă să se asigure că ea îi înțelegea vorbele. E prea târziu. Mă numesc Stanbridge. Mi-am rezervat bilet pe Steaua Nordului. Se pare că nu voi face călătoria spre New York. Doamnă, vă rog, un serviciu. Vă implor. Foarte important. Luați această scrisoare.
Refuza s-o lase să-l ajute până nu era convins că avea să-i îndeplinească rugămintea.
– Foarte bine, zise Amity vârând scrisoarea în geantă.
– Promiteți-mi că o să i-o transmiteți unchiului meu la Londra. Cornelius Stanbridge. Ashwick Square.
– Așa o să fac, răspunse ea. Dar acum trebuie să ne ocupăm de rana dumneavoastră. Vă rog să mă lăsați să vă examinez. Am ceva experiență în domeniul acesta.
Bărbatul o fixă cu o privire fascinantă. Amity ar fi putut jura că pentru o fracțiune de secundă văzuse în ochii lui ceva ce ar fi putut trece drept amuzament.
– Doamnă, am impresia că aveți o experiență foarte vastă într-o mulțime de privințe, spuse el.
– Nici nu aveți idee, domnule Stanbridge. O să am foarte mare grijă de scrisoarea dumneavoastră.
El o scrută intens printre pleoapele pe jumătate închise.
– Da, spuse în cele din urmă. Cred că exact asta o să faceți.
Ea îi descheie cămașa îmbibată cu sânge și îi dădu ușor la o parte mâna cu care își apăsa haina mototolită pe rană. O privire sumară îi oferi informațiile de care avea nevoie. Carnea de pe partea laterală a corpului era sfâșiată și însângerată, dar nu fusese atins nici un vas de sânge important. Îi așeză mâna la loc și se ridică în picioare.
– Glonțul a ieșit, și nu cred că a atins vreun organ vital. Își suflecă poalele rochiei de călătorie și smulse câteva fâșii din materialul juponului în timp ce adăuga: Dar trebuie să ținem sub control sângerarea până vă ducem pe vapor. Pe insulă nu se poate acorda ajutor medical calificat. Mă tem că va trebui să vă mulțumiți cu mine.
Stanbridge mormăi ceva confuz și închise ochii.
Amity confecționă un bandaj gros dintr-o fâșie lungă din jupon. Îi îndepărtă din nou mâna încleștată și haina apăsată pe rană, strânse marginile rănii cât se putu, potrivi bandajul peste plagă, apoi îi puse mâna peste el și îi ordonă:
– Apăsați tare.
Stanbridge nu deschise ochii, dar mâna lui puternică strânse viguros bandajul improvizat.
Ea îi înfășură repede două fâșii lungi de material în jurul mijlocului și le legă pentru a susține pansamentul.
Cartea Logodnă de conveniență poate fi achiziționată de la: