Orchestra lui Ochialbi începea să se tânguie. Sunetul era ca fumul de țigară. Ți se insinua în suflet o boală incurabilă. Apoi se făcea cleios, languros, funerar. Într-o clipă parchetul se încărca de perechi. Gogu rămânea pe margine, așteptând să se încingă atmosfera. Trei-patru tangouri nu le dansa, se ținea deoparte. Zeul nu se amesteca în jocurile novicilor. Se lăsa rugat de cavaleri să intre în ring. În fine, se cabra, și trecea prin sală urmărit de priviri nerăbdătoare. Unii îi doreau să cadă tăiat de un cuțit. La mahala, așa se încheiau dușmăniile. Gogu ridica o sprânceană, strângea fălcile, expectora aerul din plămâni. Urma reverența exersată în oglindă. La asta nu rezista nimeni. Nu dansa cu oricine, numai cine știa pașii avea onoarea. Cuprindea dama de talie, cotul sus, înțepenea. Veneau primele acorduri. Cădea melancolic acordeonul. O privea insolent drept în ochi ca în filmul ăla argentinian Romance del diablo. Gogu l-a văzut de 3000 de ori. Scotea fițos din manșetă o batistă imaculată ca Sfânta Fecioară și o întindea în palmă. Era maximul de rafinament la Akim. Să dansezi tango și să n-o atingi. Numai frison, excitație, ți se sburlea părul. De unde Dracu’ scornise figura asta, pentru că dumneaei era deja înnebunită de manierele cu care o trata respectivul, Gogu adică. Făcea mai mult decât un compliment și o conversație pe terasă. Dizeurul Bubu Felix lansa un tremolo baritonal de vită înjunghiată. Îți simțeai coaiele grele în nădragi. Ziceai că e Gardel, nimeni altul. Întâi, sunetele ghitarei. Apoi sângera vioara, suspina un pian. Nostalgia, dacă îți închipui că Gogu ar fi fost vreodată nostalgic, îi înfigea gheara în inimă. Făcea sa-i pulseze tâmplele. În opt secunde începea să leviteze. Se rotea înceeet, pași rari, strânși, răbdător, ca îngerul din poarta cimitirului Sfânta Vineri. Tangoul e o conversație intimă. Sunetele îți șoptesc ceva la ureche. Puține vorbe, aspre și pătimașe. Îți încredințează un secret. Că nu mai ai mult de trăit. Femeia lipită de tine, e viața însăși. Soarbe-i respirația, silește-o să simtă că sunteți priviți de Diavol. Tangoul îl făcea zdrențe, cu prima de nimic astâmpărată. Schița un pas, adăuga încă unul, se învârtea pe tocuri. O privea intens. Își smulgea nărăvaș capul într-o parte. Ea își lipea obrazul de al lui. Aaaaah! Nu Gogu Vrabete era tipul care dansa, ci tangoul se folosea de el ca de o unealtă.Celelalte perechi se retrăgeau lângă pereți. Era un dansator desăvârșit. La bar și afară nu rămânea nimeni. Se strângeau să-l privească. Înțepeneau ca într-un tablou. Era climaxul serii. toți, cu ochii ațintiți asupra lui și a damei pe care o strângea în brațe cu fason. Se auzea vocea lui Bubu Felix, cel mai tare dizeur dintre Fiume, Istambul&Odessa. Leit Gardel, glas, ținută, privire. Gogu dansa până când își simțea cămașa udă-n spate. Ochialbi anunța: „Șpriț, pauză! Cavalerii sunt invitați în grădină să servească bere Luther de la gheață și să trateze domnișoarele cu minunatele gustări&dulciuri oferite de maestrul Zigu. Poftiți!”
Era lumea lui. Fericită. Tot ce iubea mai mult. Săptămâna trudea în praf, alerga ca nebunul de colo colo. Făcea bani, se descurca, mișuna pe unde avea clienți. Se acoperea de jeg, de sudoare, dizgrațios, cu hainele de rând, fără ținută – era un trepăduș. Sâmbăta&duminica, stropit cu parfum, costumat la fix, cu pantofii de șmecher – devenea om. În salonul de dans era Gogu Vrabete. Pentru asta, toată ziua își cremuia pantofii. Avea unii, comandă specială din vițel neînțărcat, hrănit numai cu bere, zicea Gore cizmarul. Cioc strălucitor, tocuri, scârțâiau la mers. Placheurile făceau țac când lovea parchetul. Tre’ să-l fi costat o avere. Se împarfuma, punea vesta neagră. Nu își văxuia pantofii în colț la Vică lustragiul. Prefera să le dea luciu cu mâinile lui. Era un ceremonial pe care nu-l rata niciodată. Îi pregătea de joi la prânz și-i cremuia vineri seara. Îi lăsa să se usuce în marchiză. Era superstițios, când soarele se ridica de un deget peste zarzări&roșcovi, el abia scotea șanurile pe scăunel în curte. Începea să-i frece încet cu o cârpă de tafta moale. Operația dura vreo trei ore, lucra ca un ceasornicar. Până când nu simțea pielea catifelată ca buca unei femei tinere, nu se oprea. Îi dădea cu ceară târziu, sâmbătă dimineața. Îi lăsa la aer o noapte, să se pătrundă. Când bătea soarele deasupra casei și trebuia să te ascunzi la umbră, termina. Trecea pe la Take, între colivii cu păsărele cântătoare, să-l tundă la ceafă, să-i aranjeze în foarfeci mustața, să-i scurteze perciunii. Îi purta zburliți, până la lobul urechii. Frizerul îi lua obrajii cu briciul până se albăstreau. Ca să-i facă o plăcere, punea la patefon plăci vechi. Ce zici, ascultăm un potpuri cu Gardel? Gogu n-ar mai fi plecat, dar era grăbit să strălucească la Akim. Când era în toane bune, Take lua mandolina din perete și-i cânta. Păsărelele din colivii își recunoșteau stăpânul și îl îngânau fericite.
Cartea Moartea unui dansator de tango poate fi achiziționată de la: