Doctorul începe:
– Așadar, oameni buni, îi putem da drumul?
Le surâde rezidenților care-și sorb cafelele împrejurul său. Încearcă s-o ocolească cu privirea pe Sora-Șefă. Ea șade tăcută pe locul ei, făcându-l să se simtă nervos și agitat. Își scoate grăbit ochelarii și și-i pune pe nas ca s-arunce o privire la ceas, apoi începe să-l răsucească în timp ce vorbește.
– A trecut un sfert de oră. Ar fi timpul să începem. Așa. Domnișoara Ratched, după cum ați aflat cei mai mulți, a convocat ședința asta. Mi-a telefonat încă înainte de ședința terapeutică, informându-mă că, după părerea ei, domnul McMurphy avea să devină un ferment al dezordinii în secție. A avut intuiție ca de-obicei, dacă ne gândim la cele întâmplate cu câteva minute mai înainte, nu-i așa?
Se-oprește din răsucitul ceasului, căci acum arcu-i așa de strâns că încă o învârtire și toate rotițele ar sări care-ncotro, și rămâne cu surâsul uitat spre el, bătând darabana cu degetele-i mici și trandafirii pe dosul mâinii, așteptând. De-obicei în acest punct al ședinței ea preia conducerea, dar acum tace mâlc.
– După cele întâmplate azi, reia doctorul, nimeni nu va mai putea spune c-avem de-a face c-un om obișnuit. Nu, categoric, nu. Și el este, lucru evident, un factor de dezordine. Așa că… ă… după cum înțeleg eu, sensul discuției noastre este să hotărâm ce atitudine luăm față de el. Presupun că Sora-Șefă a convocat ședința – rog să mă corectezi, domnișoară Ratched, dacă mă-nșel cumva – ca să discutăm această situație și s-ajungem la un consens cu privire la ce avem de făcut cu McMurphy?
Îndreaptă spre ea o privire rugătoare, dar ea tot nu zice nimic; și-a ridicat ochii spre tavan, căutând pesemne pete de murdărie, și nu pare să fi auzit nici un cuvânt de-al lui.
Doctorul se-ntoarce spre șirul rezidenților aflați în cealaltă parte a încăperii, cu toții având același picior călare peste celălalt și ceșcuța de cafea sprijinită pe același genunchi.
– Voi, tineri confrați, le zice doctorul, îmi dau seama că n-ați avut încă răgazul necesar să vă formulați un diagnostic adecvat despre pacient, dar ați avut prilejul să-l vedeți în acțiune. Ce părere aveți?
Întrebarea îi scoate brusc din amorțire. Cu viclenie, el a știut să-i prindă și pe ei în joc. Toți privesc când la doctor, când la Sora-Șefă. Nu se știe cum, dar ea și-a recâștigat toată autoritatea pierdută doar în câteva scurte minute. Sezând numai, surâzând în sus spre tavan și nescoțând o vorbă, a preluat iar hățurile, făcându-i pe toți să simtă că aici ea-i o forță de care trebuie să se țină seama. Dacă băieții ăștia nu joacă așa cum trebuie, s-ar putea întâmpla să-și sfârșească practica în Portland, la spitalul de dezalcoolizare. Și ei încep să se frământe pe loc ca și doctorul.
– E-ntr-adevăr foate turbulent, începe primul băiat, prudent.
Cu toții mai iau o sorbitură din ceșcuțe și se gândesc la cele spuse. Apoi următorul zice:
– Și ar putea constitui un real pericol.
– Adevărat, adevărat, încuviințează doctorul.
Junele-și închipuie c-a găsit cheia problemei și continuă:
– Un mare pericol, de fapt, zice el și se-apleacă înainte în scaun. Rețineți că omul ăsta a recurs la acte de violență doar ca să scape de la ferma de muncă silnică și s-ajungă în acest spital relativ mai confortabil.
– Acte de violență premeditate, adăugă primul tânăr.
Iar cel de-al treilea murmură:
– Evident, chiar existența acestei premeditări ar putea fi un indiciu că nu-i decât un impostor abil și nicidecum un bolnav mintal.
Se-ntoarce spre ea ca să vadă cum a primit această sugestie, dar descoperă că Sora-Șefă a rămas nemișcată, că n-a dat nici un semn. În schimb, ceilalți se holbează la el de parc-ar fi zis un lucru foarte rușinos. El pricele c-a cam sărit peste cal și-ncearcă s-o dea pe glumă, chicotind și adăugând:
– Știți cântecelul: „Cel ce schimbă pasul, aude-o altă tobă”.
Dar e prea târziu; primul rezident se-ntoarce spre el, după ce lasă ceașca de cafea din mână și-și scoate din buzunar o lulea mare cât pumnul.
– Zău așa, Alvin, îi spune celui de-al treilea, m-ai dezamăgit. Chiar dacă nu i-ai citit dosarul, n-ar fi trebuit decât să-i urmărești cu atenție comportarea din salon, ca să-ți dai seama cât e de absurdă ipoteza ta. Omul ăsta nu-i doar foarte, foarte bolnav, dar cred că e în mod sigur și un agresor potențial. Mă gândesc că asta va fi bănuit și domnișoara Ratched când a convocat ședința. Nu recunoști caracteristicile clasice ale unui psihopat? N-am auzit încă niciodată de un caz mai evident. Omul ăsta-i un veritabil Napoleon, un Gengis-Han, un Attila al hunilor.
Un alt rezident i se alătură. Și-a amintit de remarcile Sorei-Șefe privitoare la „agitați”.
Cartea Zbor deasupra unui cuib de cuci poate fi achiziționată de la: