Cum făcuserăm în fiecare zi din luna aceea, am dat buzna în atelierul de pictură ca să mâncăm. Yasmina, cea mai mică dintre surorile columbiene, care avea simț practic și era organizată, a împărțit mâncarea în cinci porții egale în timp ce noi așteptam să auzim adan‑ul care ne dădea voie să întrerupem postul. Din solidaritate, Muna ținea post odată cu noi, deși ea era creștină. Farfurii nu aveam, așa că foloseam tăvițe de pictură luate din dulapul cu rechizite și ne așezam în cerc, cu ochii la darurile gustoase ale sorei Clairie și cu urechile ciulite, ca să auzim primele note ale adan‑ului.
– Alllaaaaahu akbar… alllaaaahu akbar…
Cântarea s‑a pogorât din cer asupra noastră și am ieșit din post „în numele lui Allah cel milostiv și îndurător”.
Am devorat mâncarea în câteva minute și când am terminat ne‑am dat seama că toate ne uitam cu jind la borcanul în care mai rămăseseră câteva picături de sos aromat. Iasmina și‑a asumat și de această dată rolul neoficial de mediator.
– Uite cum facem, a spus ridicându‑se în picioare.
Purta părul legat la spate într‑o coadă de cal, atât de strâns că îi alungea ochii; buclele negre i se împrăștiau pe ceafă, ca un buchet răvășit de șuvițe rebele.
– O să jucăm un joc și cine câștigă ia borcanul, ne‑a anunțat ea.
S‑a uitat prin cameră și ideea i‑a venit de la un desen cu baloane, făcut de un copil.
– Se cheamă jocul balonului, a spus și a improvizat regulile pe loc, inspirându‑se de la ceea ce vedea în jur. Jucătorii – ne‑a explicat plimbându‑și trupul ciolănos prin fața noastră – trebuie să sară într‑un picior pe o linie dreaptă și să spună „baloooon” fără să‑și tragă răsuflarea până când nu mai au aer. Cine sare cel mai departe câștigă.
Nu‑mi mai amintesc cine a câștigat, știu doar că n‑am fost eu. În schimb îmi aduc aminte de privirea ghidușă a Drinei chiar înainte să arunce vopsea pe Yasmina, care a ieșit din joc în timp ce Drina a izbucnit în râsul ei năucitor. Eu i‑am sărit în ajutor Yasminei cu tuburile de vopsea albastră, pe care le‑am stors pe Drina, în timp ce Layla, pitită în spatele surorii ei, arunca cu vopsea în toate părțile. Muna nu s‑a dat de partea nimănui, ci a aruncat cu teancuri de papier mâché în oricine îi intra în raza de acțiune. Amintirile mele din seara aceea sunt stropite cu vopsea și pline de atâta râs, că am fost răgușită câteva zile după aceea. Am rămas acolo până seara târziu, străduindu‑ne să curățăm urmele bătăii cu vopseluri, și, mulți ani mai târziu, când m‑am întors să revăd orfelinatul, am găsit un grup de fetițe jucând jocul balonului în curte, în fața atelierului de pictură.
Domnișoara Haydar m‑a prins a doua zi dimineața, când mă întorceam la locul faptei să‑mi recuperez pătura. Mă aștepta când am intrat pe fereastra sălii de pictură, fereastră pe care o lăsam deschisă anume. Chinul celor cinci ore de interogatoriu a trecut ca și cum n‑ar fi fost după ce am văzut privirea aprobatoare a Drinei când a înțeles că nu pârâsem pe nimeni. Să câștigi respectul Drinei era ca și cum ai fi luat un premiu.
Deși aveam atât de puțin și uneori stăteam nemâncate, amintirile mele despre acei ani sunt până la urmă fericite, pline de voioșie și substanță. Iernile în Ierusalim erau albe și aspre și nu aveam decât o pătură subțire, cenușie, ca să ținem la distanță frigul nopții. Regulamentul ne interzicea să dormim mai multe într‑un pat sau să lipim paturile și era vai de noi dacă eram prinse asupra faptului, însă ni se întâmpla adesea să încălcăm regula și să împărțim păturile, ținându‑ne una alteia de cald. O fată nou‑venită la orfelinat la un an după mine a făcut pipi pe noi într‑o astfel de noapte când dormeam împreună ca să ne încălzim. Se numea Maha și n‑a stat decât câteva luni, dar după acest incident am fost mai atente când primeam pe cineva în grupul nostru.
Um Ahmed, bucătăreasa, pregătea trei mese în fiecare zi pentru vreo două sute de fete în creștere. Micul dejun, la care întârziam deseori, consta dintr‑o felie de pâine și ceai fierbinte la discreție. Masa de seară era la fel, plus o felie de mortadella. În cei patru ani cât am stat acolo rareori ni s‑a dat altceva. Pe de altă parte, la masa de prânz puteam mânca pe săturate. Primeam întotdeauna un fel de tocană, gătită într‑un cazan uriaș de metal și turnată peste orezul fiert. Puteam mânca câtă tocană voiam, până se termina cazanul. Problema era că singura carne pe care o conținea era a gândacilor care mișunau în număr mare prin bucătărie.
Mă obișnuisem și cu ei. De fapt, ne luam adesea la întrecere să vedem cine găsește cei mai mulți gândaci în tocană. În mâncarea de bame sau de roșii scârboșeniile alea negre erau ușor de găsit, pe când în mulukhiya, mâncarea de iută închisă la culoare, erau mult mai greu de zărit. Pe atunci era inevitabil ca una dintre fete, biata de ea, să nu mănânce un gândac din greșeală.
Cartea Dimineți în Jenin poate fi achiziționată de la: