Domnul Gonzales ajunse, ca de obicei, devreme la Levy Pants. Își aprinse simbolic, cu același chibrit, micul său reșou și o țigară cu filtru, ca două torțe care semnalizau începutul unei alte zile de lucru. Apoi își lăsă mintea să rumege gândurile din fiecare dimineață. Cu o zi în urmă, domnul Reilly mai adăugase ceva la decorațiunile biroului: atârnase ghirlande mov, cenușii și maro deschis de la un bec la altul, pe tavan. Crucea, anunțurile și ghirlandele din încăpere îi aminteau șefului de birou de podoabele de Crăciun și îl făceau să se simtă puțin sentimental. Privind fericit spre partea ocupată de domnul Reilly, observă că tulpinile de fasole creșteau atât de viguros, încât începuseră chiar să coboare, încolăcindu-se printre mânerele sertarelor în care se țineau registrele. Domnul Gonzalez se întreba cum reușește funcționarul responsabil de registre să-și facă treaba fără să deranjeze tulpinile fragede. Pe când medita la această enigmă de conțopist, fu surprins să-l vadă pe însuși domnul Reilly năvălind ca o torpilă pe ușă.
– Bună dimineața, domnule, spuse brusc Ignatius, cu fularul fluturând orizontal în urma lui, ca steagul unui clan scoțian pornit la luptă. De umăr îi atârna un aparat ieftin de filmat și sub braț avea o legătură care se dovedi a fi un cearșaf de pat făcut sul.
– Astăzi ați venit foarte devreme, domnule Reilly.
– Ce vreți să spuneți? Totdeauna vin la ora aceasta;
– Da, desigur, spuse cu umilință domnul Gonzalez.
– Vă închipuiți că am venit aici devreme cu un anumit scop?
– Nu, eu…
– Spuneți-mi-o deschis, domnule. De ce sunteți atât de suspicios? Ochii vă scapără literalmente de paranoia.
– Cum adică, domnule Reilly?
– Ați auzit ce-am spus. răspunse scurt Ignatius și ieșind greoi pe ușă, o porni spre fabrică.
Domnul Gonzalez încercă să se liniștească, dar fu deranjat de un zgomot ce se auzea dinspre fabrică. Păreau să fie niște aclamații. Se gândi că poate unul dintre muncitori devenise tată sau câștigase la loterie. Atâta timp cât muncitorii din fabrică îi dădeau pace, era dispus să-i trateze cu aceeași amabilitate. Pentru el, ei reprezentau doar o partea a fabricii propriu-zise, care nu avea nici o legătură cu „creierul central”. Muncitorii nu erau responsabilitatea lui. Se aflau sub controlul turmentat al domnului Palermo. Când va găsi curajul necesar, șeful de birou avea să-l întrebe cât se poate de politicos pe domnul Reilly de ce petrece atâta timp în fabrică. Totuși, în ultima vreme, domnul Reilly devenise oarecum distant și inabordabil și domnului Gonzalez îi repugna gândul de a se certa cu el. Simțea că îi amorțesc picioarele când se gândea că una dintre labele acelea de urs ar putea să i se înfigă în păr și să-l târască poate, ca pe o carpetă, peste dușumeaua neregulată a biroului.
Patru dintre muncitorii din fabrică îmbrățișaseră strâns cele două șunci de Smitfield care erau coapsele lui Ignatius și, cu mare efort, îl ridicau pe una dintre mesele de croitorie. De pe umerii cărăușilor săi, Ignatius lătra instrucțiuni, de parcă ar fi supravegheat încărcarea unei mărfi dintre cele mai rare și mai prețioase;
– În sus și la dreapta, striga el spre cei de jos. Sus, sus, fiți atenți. Mai încet. Ați apucat destul de zdravăn?
– Da, confirmă unul dintre cei care îl ridicau.
– Simt că sunt gata să alunec. Vă rog! Mă cuprinde o stare de totală anxietate.
Muncitorii priveau cu interes cum cei care îl ridicau se împleticeau când înainte când înapoi, sub greutatea lui.
– Acum în spate, strigă nervos Ignatius. În spate până când masa se va afla exact sub mine.
– Nu-ți fă griji, domnu’ R., gâfâi unul dintre ei. Te punem drept pe masă.
– Nu prea pare să fie așa, icni Ignatius, când trupul i se lovi cu violență de un stâlp. O, Doamne, mi s-a dislocat umărul.
Un strigăt se înălță spre ceilalți muncitori.
– Hei, aveți grijă! țipă unul dintre spectatori. O să-i crăpaț’ capu’ lu’ domnu’ R.
– Vă rog, imploră Ignatius. Dați o mână de ajutor! Încă puțin și-am să mă zdrobesc de pământ.
– Uite, domnu’ Reilly, spuse cu respirația tăiată unul dintre cei care îl ridicau. Masa-i chiar la spatele nostru acu’.
– Voi fi aruncat într-unul dintre cuptoare, înainte ca aventura asta nenorocită să ia sfârșit. Ar fi fost mult mai înțelept să mă adresez grupului, vorbind de la nivelul dușumelei.
– Pune picioarele jos, domnu’ R. Masa-i chiar sub tine.
– Încet, spuse Ignatius întinzând cu multă prudență în jos degetul mare de la picior. Da, așa. Foarte bine. Când mă voi propti bine în picioare, puteți să-mi dați drumul. În cele din urmă, Ignatius ajunse să stea vertical pe masă, ținând legătura cu cearșaful în dreptul pelvisului. pentru ca spectatorii să nu observe că manevra de ridicare avusese un efect oarecum stimulant.
Cartea Conjurația imbecililor poate fi achiziționată de la: