Piro și Saro se îndreptară spre sectorul de lucru împingând agale cărucioarele. Pe jos, mergând așa încet ca ei, până la „stână” aveau cam o juma’ de oră bună de drum. Primul sfert de ceas avansară pe muțește, asudați de-a gata, cu cămășile lipindu-li-se de trup, în ciuda orei matinale. În cele din urmă, Saro se hotărî să rupă tăcerea.
– Pecorilla ăsta-i un bou cu țâțe! proclamă.
– Bou’ boilor, asta-i! întări Pino.
Pecorilla era, bineînțeles, șeful de echipă, ăl de făcea repartițiile pe sectoare și care – asta era limpede – nutrea un dispreț profund față de oricine cu nițelușă carte mai multă ca el; de vreme cel izbutise să-și ia diploma de gimnaziu abia pe la patruj’ de ani și numa’ pen’ că-și vârâse coada Excelența Sa, Cusumano? Ș-apăi făcea el în așa fel încât treaba cea mai grea și mârșavă să cadă mereu pe spinarea celor trei cu liceu de-i slugăreau la echipă. De altfel, în dimineața aceea, lui Ciccu Loreto îi fusese repartizat sectorul debarcaderului de unde pleca feribotul spre insula Lampedusa. Iar asta-nsemna că Ciccu, cu liceul lui de contabili la bază, n-avea decât să contabilizeze cât voia tonele de resturi lăsate în urmă de turiști gureși – diferiți între ei ca limbă, nimic de zis, da’ uniți în cuget întru totalul lor dispreț față de curățenia personală și publică – care sâmbătă și duminica pierdeau vremea la debarcader, așteptând feribotul. La fel cum, dinspre partea lor, Pino și Saro aveau să găsească un dezastru la „stână”, după ce militarii avuseseră două zile de permisie.
Ajunși la răspântia străzii Lincoln cu stradela Kennedy, (nimic neobișnuit, căci în Vigata mai existau piațeta Eisenhower și aleea Roosevelt), Saro se opri.
– Dau o fugă pân-acas’, să văd ce mai face picciliddro, spuse. Așteaptă-mă colea, e treabă de un minut.
Și fără să mai aștepte răspunsul lui Pino, se strecură pe ușa unuia dintre acei zgârie-nori pitici, de maximum douăsprezece etaje, răsăriți cam odată cu uzina chimică și repede reduși la niște simple ruine – asta în cazul în care nu fuseseră abandonați complet, asemenea fabricii. Celor care se dovedeau suficient de neinspirați să ajungă la Vigata venind dinspre mare, urbea li se înfățișa privirilor ca o parodie a unui Manhattan la scară redusă, iar de aici, probabil, și toponimia locului.
Nene, picciliddro adicătălea, făcea de veghe așa că greu apuca să doarmă două-trei ore pe noapte. Restu’ timpului stătea cu găvanele căscate, fără ca măcar odată să-l audă cineva plângând. Ș-apăi, cu iertare să-i fie, unde se mai pomenise un nicareddro care să nu verse o lacrimă măcar? Bietu’ de el, îl rodea pe dinăuntru o meteahnă grea căreia niciun medic din Vigata nu-i dăduse de capăt și nu știa cum să-l doftoricească: ar fi trebuit să umble cu el prin țări străine, numa’ că de unde parale? Numa’ ce s-a uitat o dată în ochii lui tat-su, că Nene se și întunecă la chip, pe frunte ițindu-i-se o cută adâncă. De vorbit nu știa încă să vorbească, însă nici c-ar fi putut exprima mai limpede reproșul adresat omului din fața lui, care-l adusese în starea aceea.
– Apăi să știi că-i nițel mai bine azi, febra parcă i-a mia coborât, îi spuse Tana, nevasta, mai mult ca să nu-l știe necăjit peste zi.
Cerul se mai deschisese, iar acum soarele dogorea mai-mai să topească pietrele. Saro apucase să deșerte de vreo zece ori căruciorul la groapa de gunoi amplasată – din inițiativă privată – acolo unde pe vremuri se afla ieșirea din spate a fabricii și își simțea spatele înțepenit. Străbătând cărăruia care, pe lângă zidul de protecție, ducea drept spre șosea, îl orbi o sclipire violentă care venea de undeva, din iarbă. Se aplecă să se uite mai bine. Era un medalion în forma unei inimi, uriaș, bătut cu briliante și cu un diamant mare la mijloc. Lanțul care ar fi trebuit să țină medalionul prins la gâtul proprietarei era tot acolo: din aur masiv și rupt într-un singur loc. Dreapta lui Saro zvâcni scurt, puse stăpânire pe colier și îl strecură în tașca de la brâu. Mâna lui dreaptă: lui Saro-i păruse că acționa de una singură, de capul ei, fără să fi primit niciun ordin dinspre creier, bietu’ de el fiind încă zăbăuc după o asemenea surpriză. Saro se ridică și, cu sudoarea curgându-i valuri-valuri pe frunte, se uită de jur împrejur, dar nu se vedea urmă de suflet prin preajmă.
Cartea Forma apei poate fi achiziționată de la: