Căutând un dram de siguranță, aruncă o privire în urmă, către soldați. Prin natura meseriei, erau puternici. Dar chipurile umbrite de căștile cu creastă, uniformele și steagurile lor erau străine. Chiar și felul în care călăreau, ritmul clinchetelor lăncilor lor era altfel. Ţinuta lor neîngrijită, formația inexistentă, cel puțin după standardele cunoscute de Iern, toate acestea dădeau impresia unui șarpe tolănit la soare, gata să sară la cea mai mică mișcare. Acum, chemările scurte de peste noapte făcuseră loc unor discuții obișnuite, însă, dacă vreunul dintre ei spunea vreo glumă în limba lor stridentă, nici risetele care izbucneau nu răsunau precum cele ale uropanilor. Își îndreptă atenția către comandant, care călărea lângă el, în dreapta. Deși scund și îndesat, Orluk Boktan își ținea spatele atât de drept, încât părea mai înalt decât era în realitate. Era tras la față, avea nas turtit și ochi cenușii, depărtați unul de altul, mustață căruntă și o barbă despicată. O cicatrice îi brăzda obrazul stâng. Era pleșuv și chelia îi lucea. Avea gulerul descheiat și pufăia dintr‑un trabuc puturos. Avea voce aspră, dar era curtenitor, din câte băgase Iern de seamă, atunci când îi răspundea la întrebări.
Ronica, la stânga sa, era cea care conducea discuția, traducând din unglish în angley și invers. Plik și Mikli călăreau aproape, în urma lor. Terai și Wairoa erau la capătul coloanei; nu‑i putea vedea de aici. Bieții de ei, gândi Iern. Ronica îi explicase de ce era necesar ca ei sa nu scoată nici o vorbă, iar Iern era nevoit să accepte această măsură. Indiferent cărei cauze îi servea, nu voia să o știe pe fată în primejdie. Cât de frumoasă, e, călare, sub cerul acesta fără sfârșit. M‑am îndrăgostit, oare?
– Da, îi spunea Orluk, prin intermediul fetei, sunt din vest, din Yo‑Ming, și cunosc bine munții de la Frontieră. Cohorta Bizonului are un teritoriu acolo și acolo locuiește cea mai vârstnică dintre nevestele mele, împreună cu copiii și nepoții noștri. Îi vizitez de câte ori am ocazia.
– Cum ai ajuns să trăiești atât de departe, în est?
– Mulțumită alor voștri, zâmbi el. Am avut norocul să particip la multe dintre ultimele înfruntări. Am promovat repede, câștigând aprecierea superiorilor. Cohorta Bizonului are mulți membri în zona Chai Ka‑Go, ce s‑au mutat încoace în vremea când orașul era în expansiune. Când bătrânul lor noyon a murit, am fost invitat să îi iau locul. N‑a fost ușor să trec de la dealuri la câmpie, să conduc oameni provenind de la ferme și de la oraș, în loc de tăietori de lemne, puitori de capcane și vânători… Dar aici aveau nevoie de mine, poate tocmai fiindcă și în ținuturile acestea sunt păduri, în care Bizonii vor fi poate, odată, nevoiți să lupte. Un adevărat soldat nu poate refuza o misiune. Am vrut însă ca fiii mei să crească în țara străbunilor lor.
– Ești de mult timp aici?
– De cincisprezece ani. Nu e rău. Am o casă frumoasă în Chai Ka‑Go, care e un loc unde nu te plictisești niciodată; am și‑o soțioară aici, care mi‑a dat copii, și peste câțiva ani voi avea și nepoți. Fără să mă laud, mă descurc bine la comandă, zic eu. Cine‑au fost cei trimiși să răscolească pădurile krasnayene în căutarea vânătorilor de bombe? Bizonii! Amintindu‑și de aceasta, Orluk își pierdu voia bună, se încruntă și pufăi cu sete din trabuc. Şi totuși, n‑am găsit nimic, până când a apărut grupul vostru… Când mă gândesc la nevestele mele, la copii și nepoți… Ah, dacă vreți să îi faceți pe acei câini să vorbească, lăsați‑i în seama mea. Aș stoarce de la ei și laptele pe care l‑au supt de la mamele lor.
– Nu e o atitudine geeană, nu‑i așa? întrebă Mikli.
– Eu nu sunt geean, îi răspunse Orluk. Dau principiilor și adepților respectul cuvenit. Poate că ei au dreptate. Dar meditația și teoria nu sunt pentru cei ca mine, și onoarea nu vine din vorbărie. Mă închin la zeii cei vechi, Oktai, Erlik și Lenin, și la străbuni. Dar nu cred că vreun geean ar vrea să se poarte cu mănuși într‑un caz ca acesta. Ce se va întâmpla cu cei doi?
– Nu știu, nu intră în atribuțiile departamentului de care aparțin, îi spuse Mikli.
– Chiar așa? zise Orluk, privind în urmă, spre interlocutorul său. Credeam că știi mult mai multe decât vrei să dezvălui.
– Ai dreptate, îi replică Mikli, curtenitor. De exemplu, modul în care echipa de care aparțin a dat de urma celor doi și cum i‑am urmărit împreună cu Ronica. Dar, dacă ți‑aș da asemenea detalii, aș dezvălui lucruri pe care serviciul de care aparțin le‑ar vrea secrete. Nu‑ți pun la îndoială buna‑credință, noyonule, dar nu e nevoie să știi aceste lucruri. Ești militar, deci mă înțelegi.
– Da, desigur. Dar lucrurile nu erau chiar atât de complicate, pe vremea mea…
Iern nu mai auzi ce‑și spuneau cei doi, în continuare. Ronica încetă să mai traducă, atunci când Orluk îi aruncă o privire iritată. Continuă să călărească lângă comandant, ascultându‑l vorbind în unglish, ceea ce sporea sentimentul de izolare al lui Iern. Acesta rămase în urmă, lângă Plik, și locul îi fu luat deândată de Mikli.
Angleymanul era treaz, căci își terminase proviziile de băutură și, din această cauză, era abătut. Își privi tovarășul o vreme, în tăcere, înainte de a‑i spune:
– Pari tulburat, prietene. Nu speriat, nu îngrozit, nimic atât de superficial… Tulburat, asta ești.
Iern privi înainte. Imaginea Ronicăi, călărind în peisajul straniu al ținutului mongilor, îl izbi, căci realiza, pe neașteptate, cât de străină, de diferită era și ea.
– Da, presupun că așa e, mormăi Iern.
– Şi nu știi de ce? Se pare că te îndrepți spre siguranța Uniunii și ai alături o tovarășă minunata.
Ultimele cuvinte ale prietenului său îi readuseră în memorie ultima întâlnire cu Vanna, cu o zi în urmă. Nu păruse deloc a fi jignită când, încălcând normele societății ei, el îi luase mâinile într‑ale sale și i le sărutase. Cât era de delicată, și totuși, cât de minunat alcătuită.
Cartea Orion va răsări poate fi achiziționată de la: