Luminile nopții îmi captau atenția. Nu vedeam decât strălucirea farurilor din față. Pe buze simțeam gustul sărat al lacrimilor. Atâtea trăiri, atâtea simțiri… Toate pierdute într-un timp atât de scurt și, totuși, atât de lung. Gândeam doar în față, fără să-mi întorc capul nici măcar în lateral. Copaci impozanți, reclame prost luminate, ceață și întuneric, prea mult întuneric. Am privit înapoi pentru ultima oară. Prin bezna amăgitoare nu reușeam să văd decât faruri și umbre mișcătoare, umbre ce se țineau vii după noi.
– La ce te uiți?
– La nimic.
– Ne-a depășit de mult! Nu l-ai văzut?
– Nu.
– Prin dreapta. A încetinit când ne-a ajuns, s-a uitat chiar și latine preț de câteva secunde, tu unde erai atunci?
– Nu l-am văzut, am spus, scuturând din cap pentru a-mi întări negația.
– Cum e posibil să nu-l vezi? Erai ocupată să-l plângi sau ce? Nu merită să-l plângi, de fapt, nu merită nimic. Nu merită să fii atât de tristă. Auzi? Vorbesc cu tine acum, nu sunt radioul. HELLOOOO… AUZI? NU MERITĂ!
– Aud. Nu trebuie să țipi.
Mda, nu merita, știam și eu asta, mult mai bine decât știa el, doar că nu-l plângeam pe el, ci pe mine. Și nu aveam chef de polemica asta live acum. Din spatele ecranului calculatorului era altceva. Acolo puteam să-i vorbesc mai lejer și încasam altfel mustrările lui. Acum, parcă îmi trage o palmă peste față și eu trebuie să țin gura închisă și sentimentele ferecate cu lacăt.
L-am chemat, iar el a venit să mă ia, fără idei preconcepute, fără glume, fără ca inima să își bată joc. Nimeni nu m-a ajutat. Nici mama, nici tata, nici alți prieteni. Nimeni. Absolut nimeni. L-am chemat fără să aștept nimic în drumul meu spre nebunie. Fără cuvinte, fără dragoste, fără remușcări, fără să îmi mai pese de nimic și de nimeni. Uite așa am ajuns în mașină cu el, iar acum mă lăsam condusă în lume. Și toate astea s-au întâmplat pentru că altcineva nu apreciase „nimicul” pe care-l aveam de oferit. Mda… Ce ar mai fi fost de făcut acolo? Nimic! Deci… Drum bun!
– Unde mergem? am reușit să întreb după nu știu cât timp de învârtit aiurea prin oraș.
– Păi, cam unde vrei să mergi acum? Ți-e foame?
Am scuturat din cap că nu.
– Vrei să ne mai plimbăm puțin? Să mergem în parc? Coborâm din mașină să iei puțin aer, vrei?
– Pe vremea asta? Ești nebun? Ferească Dumnezeu! Nu, nu vreau, am repetat gestul hotărât de mai devreme.
– Nu? Nici asta nu vrei să înțeleg. Ei, dacă nici asta nu vrei și nu ai nici altă idee, atunci mergem acasă.
– Acasă?
– Da, acasă. La mine. Ce, îți imaginai cumva că te-aș fi dus înapoi la tine?
– Nu. Dar la tine…
– Stai liniștită, nu am de gând să te violez. Sau poate vrei să te duc înapoi, să stai singură acolo? Și poți să mă rogi, că nu te duc. Poate mâine. Ba nici mâine. Te duc poimâine. Sau poate nu te mai duc deloc. Cine știe?
Absentă, am aprobat.
– Da, OK… merg la tine acasă.
– Mergi? Mă faci să râd. Ai și altă variantă?
– Am.
– Da, ai? Care ar fi?
Îmi dispăruse orice chef de conversație.
– OK, atunci. Să căutăm o benzinărie, altceva nu e deschis la ora asta. Să cumpărăm țigări și o sticlă de vin. Roșu. Demidulce. Așa îți place, nu?
– O sticlă de vin?
– Da. O sticlă de vin. Vrei două? Sau mai vrei ceva de aici? Zi, că nu mai ieși din casă două zile, te sechestrez acolo până nu mai văd lacrimi pe obrajii ăia.
– Nu vreau nimic. Ia doar vinul.
– Bine, vin să fie. Uite cum facem: o golim în delir. Fiecare, un pahar și în fiecare pahar punem câte un gând amar, ce zici? Și le bem, eu pe al tău, tu pe al meu. Și mai punem câte un pahar, și zburăm și visăm, ne drogăm.
M-a pufnit râsul printre lacrimi. Combinația dulce-amară.
– Bine… Așa facem…
– Ți-a plăcut, nu? Am auzit asta într-o melodie, am făcut-o și eu pe interesantul acum, să te amuz, îmi strigă în timp ce coborî, trântind portiera în urma lui.
Îmi plăcea ideea. Recunosc că aș vrea să zbor puțin și poate să rămân acolo sus, în înălțimi. Dar acum îmi treceau prin cap o mie de gânduri care se jucau batjocoritor cu mintea mea. Cheia era în contact.
Hm… Cât îmi ia să trec la volan, să fug și, poate, să dispar? Se descurcă el fără mașină.
Dar m-am gândit prea mult, deja venea cu sticla de vin.
Cu fiecare minut petrecut lângă el, realizam că mă îndrept spre nimic. Și nu era prima oară când gândeam asta. O lacrimă rebelă mi-a scăpat, dar mi-am șters-o rapid cu o șuviță de păr, sperând ca el să nu observe gestul.
– Iar bocești, fată? Hai, zi repede, de ce bocești acum? Hai… vorbește cu mine, descarcă-te!
– Păi, cum să nu bocesc… Nimeni și nimic nu mă vrea. Tu de ce faci asta pentru mine? Eu nu mai am niciun simț în viață, să știi. Nu mai sunt capabilă să simt nimic. Nici nu cred că voi mai fi vreodată. Am secat, mă usuc, mă despic. Sunt moartă, zombi, un walking dead, tu nu mă vezi?
– Prostii! Supărarea o trăiești destul de intens. Ăsta nu-i tot sentiment? Și eu te vreau, cum adică nu te vrea nimeni? Eu sunt nimeni pentru tine? Sau acum? Auzi la ea, nu o vrea nimeni, nu simte nimic… Uite! Pe el îl urăști și eu îți sunt drag. Cred că ești foarte supărată acum, ai motive să fii. Dar nu e așa negru cum zici tu. Ai să vezi, dă-ți șanse, viața e frumoasă. Pot să adaug, lângă mine, dacă vrei.
Pe el nu îl urăsc, nu cunosc pasul ăsta, de la iubire la ură, din nefericire pentru mine. Dar gândul ăsta vreau să-l țin pentru altă dată. Iar tu, da, îmi ești drag… sau cum mi-oi fi, habar n-am, îmi place să fiu cu tine, lângă tine, ce o mai fi și asta… Nu știu.
Am ajuns în apartamentul lui.
Era cald, ordine și mirosea a cafea proaspăt făcută. Nu eram pentru prima oară aici, singură cu el, dar parcă acum era altceva, diferit de alte dăți. Laptopul era deschis și, automat, am întins brațul și am atins mouse-ul. Ecranul se lumină, aducându-mi sub ochi fereastra de YMessenger cu întreaga discuție. Am citit puțin, apoi am abandonat. Acum eram și mai stingheră. Voiam să fumez. Am căutat o scrumieră însă, negăsind niciuna, am gândit că pot să profit de moment și să rămân singură cu mine.
Cartea Nu te împiedica de mine, te implor! poate fi achiziționată de la: