Ce anume exact, Maria a înțeles de abia după câtăva vreme.
În aceeași zi plecă împreună cu tușa Bonaria, ținând într-o mână prăjitura din noroi și în cealaltă o pungă plină cu ouă proaspete și pătrunjel, sărmane merinde de mulțumire.
Maria intuia zâmbind că pe undeva ar fi trebuit să existe un motiv de plâns, dar nu reuși să și-l amintească. În timp ce se îndepărta pierdu și amintirea chipului mamei sale, ca și cum ar fi uitat-o deja de multă vreme, în momentul acela misterios în care fiicele copile hotărăsc singure ce e mai bine să amestece în noroiul prăjiturilor. Ani de zile însă își aminti cerul cald și sandalele tușii Bonaria, una ivindu-se și alta ascunzându-se sub tivul fustei negre, într-un dans mut căruia picioarele îi urmăreau cu greu ritmul.
Tușa Bonaria îi dădu un pat numai al ei și o cameră plină de sfinți, cu toții răi. Acolo înțelese Maria că paradisul nu e un loc pentru copii. Vreme de două nopți tăcu veghind cu ochii larg deschiși în întuneric să vadă lacrimi de sânge sau scântei țâșnind din aureole. În a treia noapte fu învinsă de frica imaginii inimii sfinte a lui Isus cu degetul întins, devenită vizibil amenințătoare sub greutatea celor trei rozarii atârnate pe pieptul din care țâșnea sânge. Nu mai rezistă și țipă.
După nici un minut, tușa Bonaria deschise ușa și o găsi pe Maria în picioare lângă perete, strângând în brațe perna de lână aspră aleasă pe post de cățel de pază. Apoi se uită la statuia sângerândă, aflată mai aproape de pat de cât păruse vreodată. O luă sub braț și o duse cu ea fără să scoată o vorbă; a doua zi dispărură de pe credență și agheasmatarul cu Sfânta Rita desenată în relief pe el și mielul lui Dumnezeu din ghips, creț ca un câine vagabond, fioros ca un leu. Maria începu din nou să spună Născătoarea după numai câtăva vreme; în șoaptă însă, pentru ca Fecioara să nu audă și să o ia în serios în clipa morții noastre amin.
Câți ani avea pe atunci tușa Bonaria nu era un lucru ușor de înțeles, dar erau niște ani care se opriseră de mult, ca și cum ea ar fi hotărât să îmbătrânească dintr-odată și acum aștepta răbdătoare să fie ajunsă din urmă de timpul aflat în întârziere. Maria, în schimb, sosise prea târziu chiar și în burta mamei sale, și de la bun început se obișnuise să fie ultimul gând al unei familii care avea deja prea multe. Însă, în casa acelei femei, trăia neobișnuita senzație că devenise importantă. Când, dimineața, închidea ușa în urma ei și strângea în brațe abecedarul în drum spre școală, avea certitudinea că, dacă ar fi întors capul, ar fi văzut-o acolo uitându-se după ea lipită de ușor ca și cum ar fi sprijinit țâțânile.
Maria nu știa, dar bătrâna exista mai ales noaptea, în nopțile acelea obișnuite, fără nici un păcat pe care să dai vina că nu poți dormi. Intra încet în cameră, se așeza în fața patului pe care dormea ea și o fixa pe întuneric. În nopțile acelea, fetița, care credea că este primul dintre gândurile Bonariei Urrai, dormea fără să știe cât de greu e să fii singurul.
De ce Anna Teresa Listru o dăduse pe fiica cea mică bătrânei o înțelegeau chiar prea bine cei din Soreni. Fără să țină seama de sfaturile familiei, făcuse o căsătorie greșită și își petrecuse următorii cincisprezece ani din viață lamentându-se de bărbatul care demonstrase că era în stare să facă bine un singur lucru. Annei Listru îi plăcea să se plângă pe la vecine că bărbatul ei nu reușise să-i fie folositor nici măcar atunci când murise, având bunul-simț să crape în război ca măcar să-i lase o pensie. Reformat pentru că era prea scund, Sisinnio Listru o sfârșise la fel de stupid cum trăise, strivit ca o boabă de strugure în teasc sub tractorul lui Boreddu Arresi, pentru care lucra din când în când ca arendaș. Rămasă singură cu patru fete, Anna Teresa Listru din săracă devenise o nenorocită, învățând să facă rasolul, zi cea ea, și cu umbra clopotniței. Acum, când tușa Bonaria o ceruse pe Maria de suflet, nu-i venea să creadă că putea să pună în fiecare zi în ciorbă și doi cartofi de pe pământul familiei Urrai. Dacă prețul era fetița, nici o problemă, mai avea alte trei fete.
De ce însă tușa Bonaria Urrai o luase în casă la vârsta ei pe fiica alteia, nu înțelegea nimeni cu adevărat. Tăcerea se întindea ca o umbră atunci când bătrâna trecea pe stradă împreună cu fetița, iscând după aceea discuții în șoaptă pe lavițele vecinilor. Bainzu, tutungiul, se bucura să descopere că și bogatul, atunci când îmbătrânește, are nevoie de două mâini ca să-l șteargă la fund. Dar Luciana Lodine, fiica cea mare a instalatorului, nu vedea ce nevoie are cineva să dobândească un moștenitor pentru a face față unor nevoi cărora putea să le răspundă orice servitoare bine plătită. Ausoniei Frau, care era mai expertă în șezuturi decât o infirmieră, îi plăcea să încheie discuția afirmând hotărât că nici măcar vulpea nu vrea să moară singură, și atunci nimeni nu mai spunea nimic.
Sigur că, dacă nu s-ar fi născut bogată, Bonaria Urrai ar fi sfârșit ca toate femeile rămase fără bărbat, n-ar fi ajuns să-și ia o fată de suflet. Văduvă a unui bărbat care n-o luase niciodată de nevastă, în alte condiții ar fi fost poate o telăliță, o cuvioasă într-un institut de surori sau o călugăriță într-o mănăstire cu obloanele mereu trase, îmbrăcată în negru până în ultima clipă a vieții. Războiul fusese cel care-i furase rochia de mireasă, chiar dacă mai erau unii care spuneau că nu-i adevărat că Raffaele Zincu murise la Piave, mai mult ca sigur că, șiret cum era, își găsise pe-acolo o femeie și nu-și mai cheltuise banii pe tren ca să vină să dea o explicație. Poate ăsta era motivul pentru care Bonaria Urrai era bătrână din tinerețe, și nici măcar noaptea nu i se părea atât de neagră Mariei ca rochia ei. Dar satul era plin de văduve de bărbați vii, o știau femeile care bârfeau și o știa și Bonaria, de aceea când ieșea în fiecare dimineață să cumpere pâine proaspătă de la brutărie, își ținea capul drept și nu se oprea niciodată să vorbească, întorcându-se acasă dreaptă ca rima unei strofe cântate.
Cartea Accabadora poate fi achiziționată de la: