Deja ai făcut-o. De cum am coborât din autobuz, tu ai primit premiul de pensionare. Pentru toți anii de devotament. Știi cât îți sunt de recunoscător, da?
Nu vreau recunoștința ta, MIles. Pur și simplu nu mai vreau să văd cum îți distrugi viața. Nu le-a fost ușor, știi bine.
Știu, Să nu crezi că nu știu.
Ei? Ai de gând să-i vezi sau nu?
Vreau, sper s-o fac…
Ăsta nu-i un răspuns. Da sau nu?
Da. Bineînțeles că o să-i văd, spune el, neștiind dacă o va face sau nu, neștiind că Bing a vorbit cu părinții lui de cincizeci și două de ori în ultimii șapte ani, neștiind că tatăl și mama lui și Will au fost informați că va ajunge azi la New York. Bineînțeles că o să-i văd, spune din nou. Lasă-mă doar să mă stabilesc mai întâi.
Casa nu seamănă cu nici o altă casă pe care a văzut-o în New York. E conștient că orașul e plin de anomalii structurale care aparent nu au nici o legătură cu viața urbană – casele de cărămidă și blocurile năpădite de verdeață din anumite zone din Queens, de exemplu, cu aspirațiile lor timide, suburbane, sau puținele case de lemn rămase prin nordul cartierului Brooklyn Heights, relicve istorice de la jumătatea secolului XIX – dar această casă din Sunset Park nu este nici suburbană, nici istorică, este doar o cocioabă, un exemplu răzleț de prostie arhitecturală care nu și-ar găsi locul niciunde, nici în New York, nici în afara lui. Bing nu a trimis nici o fotografie odată cu scrisoarea, nu i-a dat amănunte despre cum arăta, și de aceea nu avea idee la ce să se aștepte, cu siguranță nu la asta.
Țigle gri, crăpate, chenar roșu în jurul celor trei ferestre ghilotină de la etaj, o balustradă șubredă pe verandă, cu orificii în formă de carouri, vopsită în alb, cei patru stâlpi care proptesc acoperișul deasupra verandei sunt vopsiți în roșu, aceeași cărămidă roșie ca și în chenarul ferestrelor, dar nici un fel de vopsea pe treptele din față sau pe balustrada scări, prea crăpate pentru a mai fi vopsite și lăsate cu lemnul gol, decolorat de vreme. Alice și Ellen sunt încă la lucru amândouă când el și Bing urcă cele șase trepte până la verandă și intră în casă. Bing îi face turul casei, clar mândru de tot ce au realizat, și în vreme ce lui casa i se pare înțesată (nu numai din cauza dimensiunii sau a numărului camerelor, ci din cauza sumedeniei de lucruri înghesuite în ele – tobele lui Bing, pânzele lui Ellen, cărțile lui Alice), interiorul e uimitor de curat, având un luciu improvizat, de proaspăt vopsit, și poate tocmai asta îl face locuibil. Bucătăria, baia și dormitorul din spate, de la parter; cele trei dormitoare de la etaj. Însă nici o cameră de zi sau sufragerie, ceea ce înseamnă că bucătăria este singurul spațiu comun, împreună cu veranda, pe vreme bună. El va moșteni fostul dormitor al lui MIllie de la parter, ceea ce este oarecum o ușurare, din moment ce camera aceea oferă cea mai mare intimitate, dacă a locui în camera alăturată bucătăriei poate fi considerat ceva intim. Își pune geanta sub pat și în timp ce privește pe ferestrele din ambele părți, cea cu vedere spre maidanul cu mașina părăsită, cealaltă cu priveliștea șantierului abandonat, Bing îi vorbește despre diferitele cutume și ritualuri stabilite de când s-au mutat în casă. Fiecare persoană are o sarcină de îndeplinit, dar dincolo de responsabilitățile acelei sarcini, fiecare este liber să vină și să plece după bunul plac. El este administratorul bun la toate, Ellen este femeia de serviciu, iar Alice se ocupă de cumpărături și în mare parte de gătit. Poate că lui Miles i-ar plăcea să o ajute pe Alice, făcând cu schimbul la cumpărături și la gătit. Miles nu are nici o obiecție. Îi place să gătească, spune el, a devenit destul de bun cu vremea și nu va fi o problemă. Bing îi mai spune că iau de obicei micul dejun și cina împreună pentru că toți sunt strâmtorați și încearcă să cheltuie cât mai puțin. Faptul că și-au chivernisit banii i-a ajutat să se descurce, iar acum, că Miles li s-a alăturat, cheltuielile vor scădea corespunzător. Cu toții vor beneficia de pe urma venirii lui și prin asta nu se referă doar la bani, e vorba despre tot ce Miles va adăuga la spiritul casei, iar Bing îi declară cât de fericit este să-l știe întors acolo unde îi e locul. Miles ridică din umeri, spunând că speră să se poată integra, dar în secret se întreabă dacă e făcut pentru traiul în comun, dacă nu cumva ar fi mai bine să-și caute o locuință doar a lui. Singura problemă sunt banii, aceeași problemă cu care se confruntă și ceilalți. Nu mai are slujbă și cei trei mii de dolari pe care i-a adus cu el sunt mai degrabă mărunțiș. Îi place sau nu, la o adică, pentru moment n-are de ales, și dacă nu se ivește ceva care să-i schimbe dramatic situația, va trebui pur și simplu să se descurce. Așadar încep lunile de pușcărie. Sora lui Pilar l-a transformat în cel mai nou membru al cvartetului din Sunset Park.
Cartea Sunset Park poate fi achiziționată de la: