La început am auzit o voce de bărbat spunându-mi numele și apoi strigând, într-o engleză stricată: „Nu e greșeală, nu?” Era ora două dimineața și eu dormeam dus. Mintea îmi era confuză, ca un câmp de orez bătut de ploaie. Așternutul mai păstra încă o amintire vagă a sexului din după-amiaza aceea și realitatea era defazată cu un pas, ca un pulovăr cu nasturii încheiați greșit. Bărbatul mi-a mai rostit o dată numele. „Nu e greșeală, nu?”
„Nu e greșeală”, i-am răspuns. Nu prea semăna cu numele meu, dar am presupus că de mine era vorba. Timp de câteva clipe, pe fir nu s-a auzit decât un zgomot, ca la contactul intre două mase de aer diferite. Mi-am imaginat că-mi telefonează Sumire din Grecia, că era un apel internațional. Am îndepărtat puțin receptorul de ureche, așteptând să-i aud vocea, dar la capătul celălalt al firului mi-a vorbit altcineva. Era Miu
– Cred că știi cine sunt. De la Sumire, a început ea.
I-am răspuns că știam.
O auzeam destul de neclar, ca din depărtări, dar tot îi puteam simți tensiunea în voce. Rigiditatea s-a strecurat în cameră prin receptorul telefonului ca un abur înghețat și m-a făcut să mă trezesc de-a binelea. M-am ridicat în capul oaselor, mi-am îndreptat spatele și am apucat mai bine receptorul.
– Trebuie să fiu scurtă, a spus Miu repede. Te sun de pe o insulă din Grecia și de-abia am putut prinde legătura la Tokyo. Ba nu mergea deloc, ba se întrerupea. Am încercat de nu știu câte ori și în sfârșit am reușit. De asta am să trec peste politețuri și am să intru direct în subiect, bine?
– Sigur, i-am răspuns.
– Ai putea să vii aici?
– Aici, adică în Grecia?
– Da. Și cât mai repede.
Am lăsat să-mi scape primul gând care mi-a trecut prin minte:
– A pățit ceva Sumire?
Miu a făcut o pauză, ca și cum ar fi respirat.
– Asta nu știu încă. Dar cred că ar vrea să vii aici. De fapt, sunt sigură.
– Credeți că ar vrea să vin?
– Nu pot să-ți explic la telefon. S-ar putea să se întrerupă dintr-un moment în altul și, în plus, e o problemă delicată, așa că aș prefera să discutăm față în față. Am să-ți plătesc eu drumul, dar, te rog, urcă-te în avion și vino cât poți de repede. Ia-ți primul bilet pe care îl găsești, nu contează unde, fie și la clasa întâi.
În zece zile urma să înceapă noul trimestru. Dacă nu mă întorceam până atunci, nu vedeam de ce n-aș fi putut merge în Grecia. Ar fi trebuit să merg la școală de două ori în zilele următoare, ca să rezolv anumite probleme, dar m-aș fi putut descurca eu cumva.
– Cred că pot să vin, am spus. Dar unde anume trebuie să ajung?
Miu mi-a spus numele insulei, iar eu l-am notat pe coperta interioară a cărții de la capul patului. Era un nume de care mi se părea că mai auzisem.
– Trebuie să mergi cu avionul de la Atena la Rhodos, apoi iei feribotul. Sunt numai două curse pe zi spre insula noastră, înainte de prânz și seara. Am să te aștept în port. Vii?
– Da, cred că pot aranja lucrurile în așa fel încât să vin. Dar…
Legătura s-a întrerupt brusc, violent, ca și cum cineva ar fi tăiat o funie cu sabia. S-a auzit apoi același zgomot ca la început. Sperând că poate legătura se restabilește, am așteptat aproape un minut cu receptorul la ureche. Nu s-a mai auzit nimic, în afară de zgomotul de pe fir. Am pus receptorul în furcă și m-am dat jos din pat. Am băut niște ceai de orz rece și, sprijinit de ușa frigiderului, am încercat să-mi pun ordine în gânduri.
Oare chiar aveam de gând să mă urc într-un avion și să zbor către o insulă din Grecia?
Răspunsul era „Da”. Nu aveam de ales.
Am luat un atlas mare din bibliotecă și am căutat insula pe care mi-o indicase Miu. Chiar dacă știam deja că era în apropierea insulei Rhodos, nu mi-a fost deloc ușor s-o găsesc printre zeci de alte insulițe răspândite în Marea Egee. Am reușit în sfârșit să-i reperez numele, scris cu litere mărunte, undeva lângă granița cu Turcia. Era foarte mică și de-abia îi puteam distinge forma.
Mi-am scos pașaportul dintr-un sertar și m-am uitat dacă nu cumva expirase, apoi am adunat toți banii pe care-i aveam în casă și i-am pus în portofel. Nu erau prea mulți, dar mai puteam scoate de la bancă dimineața. Pe lângă economiile pe care le aveam, mai primisem și o primă de vacanță de care abia mă atinsesem. Cât aveam acolo, plus cartea de credit, ar fi trebuit să-mi ajungă pentru un bilet de avion dus-întors. Mi-am pus câteva haine și trusa de toaletă într-o geantă de sport. Am luat două romane de Joseph Conrad pe care voiam să le recitesc. Nu mă puteam hotărî dacă să pun în bagaj și costumul de baie, dar până la urmă l-am luat. Era foarte posibil ca, o dată ajuns pe insulă, toate problemele să se rezolve și să fim veseli și sănătoși. Aș fi putut să profit de soare și de mare înainte de a mă întoarce acasă. La urma urmei, un asemenea final era cel mai de dorit.
Cartea Iubita mea, Sputnik poate fi achiziționată de la: