Pe jumătatea pustie de asfalt pășeau agale câțiva bărbați moleșiți de căldură, mulți în pantaloni scurți sau maiouri. Se mai dezmorțeau și ei. Căci există o plăcere nebănuită – pe care o simt până și șoferii – în plimbarea pe asfaltul de unde mașinile au dispărut, fie și temporar. Alți călători își căutaseră adăpost la marginea drumului, la umbra rară a copacilor plantați acolo, încercând să repereze un loc unde să se așeze pe iarba gălbejită, printre resturi de mâncare, pungi de plastic ghemotocite de vânt și ambalaje, printre sticle goale, recipiente de plastic și ziare mototolite.
Coada de mașini părea mai animată în spate și se liniștea tot mai mult pe măsură ce înaintai spre capătul din față. Primii veniți își consumaseră deja nemulțumirea rând pe rând, în funcție de momentul sosirii. De exemplu, acum vreo oră cetățeanul acela cu bărbuță, care acum doarme cu capul lăsat pe spate și gura puțin căscată în Citroenul albastru de pe la mijlocul șirului, repeta fără încetare „Mais c’est incroyable! C’est vraiment incro-yable!„, agitându-se în jurul mașinii, dar fără să îndrăznească să se îndepărteze prea tare de ea. În spatele lui, o familie într-un Opel sângeriu – mama, tata și două fetițe – a întins niște șervețele pe capota mașinii, oprită strategic la umbra unui copac mai rămuros, și mănâncă liniștiți cu toții un fel de prânz ce combină sandiviciurile pregătite pentru drum cu biscuiții și Pepsi-Cola de la duty-free shop. Câțiva tineri stau pe marginea șanțului de scurgere ce desparte șoseaua de țarină și povestesc – probabil ceva comic, pentru că din când în când râd zgomotos. Toți ciulesc însă urechile ori de câte ori aud cum se ambalează vreun motor. Apoi revin la treburile lor.
O fetiță brunetă, de vreo zece-doisprezece ani, stă cu mama ei lângă un BMW gri-verzui și bâțâie nervoasă din picioare. O trage pe femei de mânecă și îi șoptește ceva.
– Du-te pe câmp, Rozi dragă! Ce te sclifosești atâta? o repede mama, care, la cele peste o sută de kilograme ale ei, suferă teribil de căldură.
Fetița îi șoptește ceva și bate iar din picior.
– Nu se uită nimeni, dragă! zice femeia. Cine să se uite? Iaca, a apucat-o rușinea! continuă ea, adresându-se unui public potențial.
– De ce nu vă duceți în vamă? intervine o altă doamnă, care zace pe bancheta din spate a mașinii următoare, un Opel alb și hârbuit, cu număr de Germania și cu toate portierele deschise.
– Am fost eu acolo mai înainte, zice mama supraponderală. Până la urmă tot în câmp am ajuns. E-o mizerie acolo, doamnă… Calci numai în rahați!
– Așa-i la noi! oftează doamna din Opelul alb, făcându-și vânt cu o revistă. Și ăștia nu mai au de gând să lucreze. Să vedeți că ne prinde noaptea aici!
– Și ce vrei acum? se smucește mama, pe care puștoaica o trage iar de mânecă. Scuzați, doamnă! adăuga ea, apoi se întoarse spre fată. Vrei să faci în mașină? ridică ea vocea.
Fata se desprinde de maică-sa și pleacă îmbufnată capul în pământ. Până acum vreo jumătate de oră se chinuise să atragă atenția unui băiat cam de aceeași vârstă cu ea, care stătea sub un copac, undeva mai în față. Între timp schimbase câteva ocheade cu el și dacă n-ar fi fost nevoia asta urgentă, presiunea asta…
Brunețica Rozi ar fi preferat ca puștiul să nu se mai uite la ea. Adică să nu se uite chiar acum. Îl privi o clipă, văzu că băiețelul schițează un zâmbet nesigur și îi întoarse ostentativ spatele. Nedumerit, acesta își îndreptă atenția în altă parte.
– Vrei să vin cu tine, mami? întrebă mai calmă doamna supraponderală.
Rozi dădu din cap că da. Săriră amândouă șanțul și o porniră peste câmp, îndepărtându-se de șosea. La un moment dat femeia bombăni că au mers destul, cine s-o vadă acolo, că doar nu stă lumea să se uite la o fetiță care face pipi… Dar Rozi știa că nu merseseră destul. Când se întoarse la mașină, era îmbujorată toată. Se urcă în BMW și nu mai coborî de acolo.
Undeva mai în urmă un tânăr nu foarte înalt, dar voinic, cu o față ovală și capul ca o minge de rugbi, acoperit cu un păr negru și rar, îi urmărea amuzat mișcările, trăgând alene dintr-o țigară Kent albă și lungă. Era curios când și dacă Rozi o să-și reia tatonările cu băiatul de sub copac.
– Pariez că în zece secunde iese iar! spuse cineva în engleză chiar în spatele lui.
– Cine? întrebă reflex tânărul, întorcându-se.
– Fetița de colo, din BMW, îi răspunse bărbatul din spate, care îl abordase atât de direct. Nu la ea vă uitați?
Tânărul aprobă.
– N-am ce face, spuse el. Stau aici de mai bine de două ore.
– Da, stăm, preciză bărbatul. Știu. Așa e întotdeauna la vamă în România. Indivizii de colo își beau cafeaua, se răcoresc sau mai știu eu ce, iar noi stăm și-i așteptăm. Dacă au chef, mai dau drumul la oameni. Dacă nu, nu. Când vine vorba de reguli, românii nu sunt rigizi în nici o privință. Absolut nici una! râse el încântat.
– Veniți des în România? întrebă atunci tânărul.
– Când și când… Aș putea spune că destul de des. Dar nu foarte des. Atunci când mă mână treburile în frumoasa voastră țară.
Cartea Noapte bună, copii! poate fi achiziționată de la: