Primii care s-au dat jos din avion au fost bodyguarzii militari, în uniformă de luptă și purtând ochelari cu lentile reflectorizante; apoi câțiva oficiali trași la indigo, în costume gri-șoricel, fără cravată, cu cămășile încheiate până în gât, urmați de niște tineri în blugi, cu haine de piele, cu tunsoare de fotbaliști, ceasuri occidentale și cizme de motociclist. Unul dintre ei, cu haina pe umăr, avea un vultur tatuat în partea de sus a brațului. În spatele grupului, indiscutabil, șeful tuturor, se vedea un bărbat scund, cu păr sârmos de culoarea oțelului și o față rotundă, cărnoasă. Toată lumea s-a oprit să-l aștepte și îi urmărea gesturile ca să-și dea seama când să meargă, să stea pe loc sau să dea mâna. Stoicu a făcut un pas pe covorul roșu și l-a îmbrățișat primul.
Steagul iugoslav care atârna în chip de bun venit era altfel decât cel obișnuit: în locul stelei roșii din mijloc, avea o stemă cu doi vulturi albi față în față, la fel ca tatuajul de pe brațul tânărului.-
– Sârbi…, a zis Leo, mai mult pentru sine decât pentru mine. Steagul sârbesc. Îl vezi peste tot de când a murit Tito… Nu cred că e o vizită oficială – uite, n-a venit nimeni de la Ambasada Iugoslaviei în întâmpinarea acestui grup.
Grupul a fost mânat prin vamă, unde nu era nici un funcționar, spre sala de așteptare pentru VIP-uri. La un semnal, două cărucioare cu canape-uri fastuoase și prăjituri au țâșnit din restaurantul aeroportului și au dispărut înăuntru.
– OK, mă duc să văd ce-i cu delegația asta. Să verific una, alta. Călătorie plăcută!
Leo devenise brusc un om de afaceri, grăbit să plece. Iar eu mă muiasem, încercând să mai trag de timp. I-am propus să mai luăm ceva de băut – zborul meu era abia peste o oră și aeroportul era un loc dezolant, dacă rămâneai singur, plin de învârtelile altor oameni, continuările tuturor acestor vieți arcuindu-se ca rutele zborurilor de-a lungul globului.
Leo s-a folosit de avantaj:
– Nu trebuie să pleci, nu-i așa? Exact așa am făcut și eu la prima mea plecare – am ajuns aici, mi-am lăsat bagajele, am stat vreo oră și apoi m-am întors.
– OK, Leo, ai câștigat, du-mă acasă.
– Acasă! Acasă? Ei bine, tu ai zis-o.
Leo a bătut din palme încântat.
Am încercat să-mi recuperez valiza de la check-in, dar funcționara refuza să înțeleagă ce doresc. Nu conta: valiza mea pe jumătate goală avea să alunece în talmeș-balmeșul de genți și valize, ca apoi s-o sfârșească pe banda rulantă, fără să-și găsească perechea, sub luminile de la Heathrow. După câteva ore, cineva avea s-o preia și s-o ducă la bagaje pierdute, unde își va petrece timpul alături de celelalte exemplare abandonate din specia ei. Am încercat să-i urmăresc traiectoria cu gândul. Unde se termină povestea obiectelor pierdute? Oare avea să mai fie folosită vreodată, avea să fie părăsită, aruncată? De când eram copil, mă bântuia gândul că nimic nu dispare… până când, da, am văzut că există ceva ce dispare, oamenii. Hainele lor, pantofii, dinții falși, valizele și gențile, toate cutreierau într-o formă sau alta, erau îngropate, incinerate, compactate, făcute bucăți sau aruncate la gunoi. Dar oamenii? Doar dispăreau.
Ăsta era acel ceva la care mă întorceam mereu și poate ăsta era lucrul cu care mă putea ajuta Bucureștiul, nu copleșindu-mă, ci aducându-și propriile drame și necazuri între mine și viața mea. Așa îl ajutase pe Leo. De ce nu și pe mine?
Mi se umpluseră ochii de lacrimi, dar am clipit și le-am întors din drum. Leo n-a spus nimic, doar m-a condus cu blândețe la mașină. am trecut de barieră, șoseaua era acum plină de străini gesticulând furioși, care aveau încă de învățat prima și unica lege a cozilor comuniste: erau ca nisipul mișcător, cu cât te luptai mai mult, cu atât te scufundai mai tare.
M-a întrebat dacă, neluând acel avion, evitam să dau piept cu ceva. Leo a parcat la universitate și s-a întors spre mine:
– Nu, astea-s doar prostii psihologice – toate, tot căcatul ăsta cu „privește-ți trecutul în față”, toate porcăriile despre „un sens al finalității” și altele asemenea. Nu există nici o regulă care spune că trebuie să te întorci în trecut, nimic care să susțină că există o nevoie de-a da piept cu diverse lucruri. Trecutul nu te stăpânește. Asta e doar o formă de-a te ține legat de el – numai terapeuții, maimuțele care mănâncă căcat la televizor sau mai știu eu ce guru susțin asta. Nu. Poți să te ridici și să pleci oricând vrei. Ascultă la mine: dacă ești în stare, tine-o tot într-o fugă, iar dacă trebuie vreodată să te oprești, încearcă să fugi pe loc.
Leo O’Heix, un guru în materie de stil de viață.
Ionescu m-a lăsat să-i folosesc faxul, singurul din clădire care avea o line externă, ca să-mi anulez întâlnirile. I-am lăsat un mesaj avocatului și celor de la compania de debarasări Deadman să vândă ce pot și să arunce restul.
Cartea Ultimele o sută de zile poate fi achiziționată de la: