Cu pălăria de paie într-o mână, Gwen se sprijini de balustrada acoperită de sare și privi în jos din nou. Urmărea nuanțele schimbătoare ale oceanului de mai bine de o oră, precum și bucățelele de hârtie, cojile de portocală și frunzele care pluteau în derivă. Acum, că apa se schimbase dintr-un turcoaz-aprins într-un cenușiu spălăcit, știa că nu mai e mult. Se aplecă puțin peste balustradă ca să cerceteze o bucată de material argintiu, care dispăru însă imediat.
Când se porni sirena navei, un sunet strident, prelung și foarte aproape de ea, tresări, ridicându-și mâna speriată. Săculețul din satin, un cadou de adio de la mama ei, cu broderie delicată de mărgele, îi alunecă de pe încheietură. Icni de spaimă și se întinse, dar prea târziu, căci săculețul pică în ocean, se răsuci prin apa murdară, după care se scufundă. Odată cu el, pieiră și banii ei, precum și scrisoarea lui Laurence cu instrucțiuni, pusă cu grijă în interiorul lui.
Se uită în jur și simți un val de neliniște, pe care nu reușise să-l alunge de când părăsise Anglia. Nici că poți pleca mai departe de Glouchestershire decât în Ceylon, îi spusese tatăl ei. Când ecoul vocii lui încă îi răsuna în cap, tresări la auzul unui alt glas bărbătesc, neobișnuit de mieros.
– Sunteți nouă în Orient?
Obișnuită cu ochii ei violeți și tenul palid să atragă mereu atenția, se răsuci în loc și se văzu nevoită să privească printre gene din pricina luminii orbitoare a soarelui.
– Eu… Da. Mă duc la soțul meu. Ne-am căsătorit de curând.
Inspiră adânc, oprindu-se când întreaga poveste era gata să-i țâșnească de pe buze.
Bărbatul cu umeri lați, de înălțime medie, cu nas puternic și ochi strălucitori de culoarea caramelului, se uita la ea fix. Sprâncenele negre, părul ondulat și pielea întunecată fină o impresionară plăcut. Se holbă la el, simțindu-se ușor agitată, dar el zâmbi larg.
– Sunteți norocoasă. Până în luna mai, marea ar trebui să fie mai sălbatică. Bănuiesc că e cultivator de ceai, continuă el. Soțul dumneavoastră, adică.
– De unde știți?
Bărbatul ridică din umeri.
– Există un gen.
Femeia își privi rochia de culoare bej. Cu talia căzută, dar cu guler înalt și cu mâneci lungi. Nu voia să fie „un gen”, dar își dădu seama că, fără eșarfa de șifon înnodată la gât, ar fi părut lipsită de strălucire.
– Am văzut ce s-a întâmplat. Îmi pare rău pentru săculețul dumneavoastră.
– Ce prostie din partea mea, spuse ea, sperând în sinea ei să nu se îmbujoreze.
Dacă ar fi semănat mai mult cu verișoara ei, Fran, ar fi continuat chiar ea conversația, dar așa, își închipui că schimbul de amabilități se sfârșise. Se întoarse din nou să urmărească nava cum se apropie de Colombo.
Deasupra orașului sclipitor, un cer ca de cobalt se întindea la orizont, spre dealurile purpurii, umbrite de copaci. Aerul răsuna de strigătele pescărușilor, care se năpusteau asupra bărcilor micuțe și înghesuite una într-alta. Emoția de a face altceva atât de diferit îi copleșea întreaga ființă. Îi fusese dor de Laurence și, pentru o clipă, se lăsă în voia gândurilor și visă la el. Să viseze cu ochii deschiși îi venea ușor, dar realitatea era atât de încântătoare, încât simțea fluturi în stomac. Trase adânc în piept aerul care ar fi trebuit să fie sărat, dar se minună când mirosi o aromă mai puternică decât a sării.
– Ce miros e acesta? spuse ea, întorcându-se spre bărbatul care, așa cum simțise ea, nu se mișcase din loc.
El se opri și adulmecă aerul.
– Scorțișoară și probabil lemn de santal.
– E ceva dulce.
– Flori de iasomie. Sunt multe flori în Ceylon.
– Admirabil, zise ea.
Dar chiar atunci, femeia știu că era ceva mai mult decât atât. Sub parfumul seducător, se simțea un iz acrișor.
– Mă tem că e vorba de canalizare.
Ea dădu din cap. Pesemne că asta era.
– Nu m-am prezentat. Mă numesc Savi Ravasinghe.
– O…
Ea se opri.
– Sunteți… Vreau să spun că nu v-am văzut la cină.
Bărbatul se strâmbă.
– Cred că ați vrut să spuneți că nu sunt pasager la clasa întâi. Sunt singalez.
Femeia nu observase până acum că bărbatul stătea de cealaltă parte a frânghiei care separa clasele.
– Mă bucur să vă cunosc, spuse ea și își scoase mănușa albă. Mă numesc Gwendolyn Hooper.
– Înseamnă că sunteți noua soția a lui Laurence Hooper.
Gwen mângâie safirul uriaș de Ceylon al inelului ei și încuviință din cap surprinsă.
– Îl cunoașteți pe soțul meu?
Savi își plecă fruntea.
– L-am cunoscut pe soțul dumneavoastră, da, însă mi-e teamă că trebuie să vă părăsesc acum.
Ea îi întinse mâna, încântată de prezența lui.
– Sper că veți fi fericită în Ceylon, doamnă Hooper.
Îi ignoră mâna întinsă, iar ea și-l lăsă în jos, pe lângă corp. Bărbatul își lipi palmele în dreptul pieptului, cu vârfurile degetelor îndreptate în sus și făcu o plecăciune ușoară.
– Fie ca visurile să vi se împlinească…
Cu ochii închiși, el se opri un moment, apoi se îndepărtă.
Gwen se simți oarecum nedumerită din cauza cuvintelor lui și a gestului ciudat de despărțire, dar, având alte lucruri mai importante pe cap, ridică din umeri. Trebuia să-și amintească instrucțiunile pierdute ale lui Laurence.
Cartea Soția plantatorului de ceai poate fi achiziționată de la: