Circul Struțki a plecat.
A încărcat în trenul alb cuștile cu animale, pânza cortului împachetată, pereții grajdurilor, care se desfac și se strâng, cum se desfac și se strâng căsuțele de carton ale jucăriilor.
În urmă a rămas un loc gol și urât.
Mai mirosea încă a grajd și animale. Câțiva copii dau târcoale să vadă urmele însemnate pe pământ. Printre dânșii se află și Petruș. Se uita și el cu părere de rău.
Aci e umbra bătătorită și rotundă a arenei. Dincoace era intrarea. Dincolo menajeria.
Ninge cu fulgi mari deasupra. Până mâine, zăpada are să acopere tot. Copiii, cuprinși acum de mâhnire la amintirea circului plecat, au să se înveselească din nou și au să se bată cu bulgării. Au să zidească cu mâinile înghețate cetăți și oameni de zăpadă.
Ba chiar Petruș și-a pus de pe acum în gând să-și cheme a doua zi tovarășii de joacă și să facă împreună un urs alb de zăpadă: Fram, ursul polar.
Așa cum era el și cum îl iubeau toți! Așa cum se ridica în două labe: uriaș, blând și bun, cu botul în care prindea portocale din zbor și cu ochii lui mici, de cărbune.
În oraș toată lumea s-a întors la treburile și la necazurile sale. Se apropiau sărbătorile.
Unii aleargă după bani pentru haine groase de iarnă. Alții își ung schiurile și se pregătesc să plece la sporturile de iarnă. Copiii nu se mai satură privind cu jind la vitrinele pline de jucării și de cărți: jucării și cărți de care nu toți au parte.
Când cei de-acasă l-au iscodit pe Petruș cam la ce carte s-a uitat mai îndelung la vitrine, el a răspuns repede, mărturisind așa tot ce-i stătea pe inimă:
– Am văzut o carte despre urșii albi și despre viața lor în ghețurile polare!
Tatăl lui Petruș a zâmbit îngăduitor, pe sub mustață:
– Te pomenești că vrei și tu să te faci dresor de animale?
– Nu, tată! a răspuns Petruș, dar aș vrea să mă fac explorator polar… Grozav aș dori să știu ce scrie în cărțile acelea din vitrina librăriei.
– Vom vedea, Petruș! Dacă așa stă treaba, vom vedea! spuse tatăl băiatului, hotărât să facă rost de bani cu orice preț și să-i cumpere o carte.
Dar până atunci a prins să bântuie prin oraș o epidemie de iarnă, cu răceală și tuse. Mulți copii zac în pat, în loc să se joace afară, bucurându-se de ghețuș, de patinaj, de cetățile de zăpadă.
Bolnavă e și fetița cu ochii albaștri și cu buclele bălane.
La început a vrut și ea să se facă miss Ellian. L-a botezat din nou pe Pufuleț, pisoiul cel cenușiu. I-a schimbat numele. I-a spus Rajah și a încercat să-l muștruluiască, așa cum miss Ellian îmblânzise tigrul de Bengal, cu un bici și un șfichi de mătase. Dar Pufuleț n-avea poftă de joacă și nu voia să știe de frica unei fetițe. S-a zbârlit, a zgâriat-o și a fugit să se ascundă sub canapea, scuipând ca un caraghios.
După masă, fetița a început să tușească.
Seara avea obrajii îmbujorați și simțea cum îi ardeau ochii în cap.
– Copila asta are febră, s-a speriat mama fetiței, netezindu-i fruntea asudată. Să chemăm doctorul…!
Doctorul a sosit. Era un bătrân, prieten cu bunicul. A scos dintr-un tub termometrul, l-a pus copilei subsuoară, pe urmă i-a prins mâna, acolo unde se simt într-o vinișoară mică bătăile inimii. S-a uitat la ceasul cu lanț, numărând bătăile.
Aștepta și bunicul, așezat pe un jilț, cu bărbia sprijinită în bastonul cu mâner de fildeș. Aștepta mai îngrijorată mama fetiței, care fusese și ea bol-navă, încât avea fața iar slăbită și galbenă, ochii peste seamă de obosiți.
– Nu este nimic grav! rosti doctorul, după ce se uită la termometru, îl scutură și îl închise în tubul de metal. Are o gripă ușoară… Tot orașul e plin de gripă. Căldura are să mai crească puțin. Să nu vă speriați! Într-o săptămână are să se ridice din pat. În zece zile, o puteți lăsa să se joace afară…
Au răsuflat cu ușurare atât mama fetiței, cât și bunicul.
Doctorul avea dreptate. Căldura a crescut. Într-o seară, fetița nu mai știa dacă e trează sau doarme.
Visa cu ochii deschiși și vorbea singură. I se părea că o vede pe miss Ellian, îmblânzitoarea de tigri; intrase în camera ei, îmbrăcată în rochia foșnitoare de solzi aurii și pietre colorate, cu biciul în mână.
– Unde e Pufuleț? întrebă, vârând biciul sub canapea și scotocind unde știa că se ascunde pisoiul.
Pufuleț a ieșit cu coada între picioare.
– Aha! se bucură fetița cea cu ochii albaștri, prin visul ei de boală. Aha! Acuma să te văd eu, domnule Pufuleț! Ți-ai găsit stăpânul!
Miss Ellian a pocnit din canaful de mătase, și pisoiul s-a prefăcut în Rajah, tigrul de Bengal.
– Aceasta e ceva foarte caraghios! vorbi fetița, râzând în aiureala frigurilor. Așa ceva încă n-am mai pomenit! Va să zică domnul Pufuleț era Rajah, tigrul de Bengal, și nu spunea nimic? Făcea pe pisoiul…
Miss Ellian îl apucă de ceafa pe Pufuleț și îl așeză în mijlocul camerei. După ce-l muștrului bine, îi porunci:
– Acum știi cu cine ai de-a face? Cu mine nu te joci… Ai să rămâi Pufuleț până ce am să te duc eu la Circul Struțki, ca să iei locul lui Rajah!- Până atunci să asculți de Lilica. Să n-o mai zgârii și să nu te mai prind că miauni când te trage de coadă. Nu e de demnitatea unui tigru de Bengal să miaune. Hep!
A pocnit din canaful biciului și a dispărut. A dispărut și Pufuleț…
Acum, în mijlocul camerei, zboară din trapez în trapez trupa de gimnaști cu tricouri negre. Și-au atârnat trapezele în tavan, acolo unde e candelabrul. Sar și bat din palme. Curios! Unul seamănă cu bunicul. E chiar bunicul. Asta n-ar fi crezut-o niciodată! Și-a lăsat bastonul cu mâner de fildeș. Nu se mai vaită de reumatisme și nu mai tușește. Acum saltă din trapez în trapez, are un tricou negru cu cap de mort pe piept.
– Bravo, bunicule! bate din palme fetița.
Iar când bate, se deșteaptă o clipă din friguri. Simte capul pe pernă greu ca plumbul și fruntea e scăldată de sudoare; plapuma o înăbușă.
E prea cald. Împinge plapuma la o parte, dar mâna mamei o aduce la loc.
Din nou toate se amestecă și fetița începe să plângă.
– Unde e Fram? întrebă.
– Vrem Fram!
– Vrem Fram!
– Vrem Fram!
Aude și pe alții strigând. În jurul ei e acum toată lumea din circ, bătând din palme și tropăind.
– Vrem Fram!
– Vrem Fram!
– Vrem Fram!
O cucoană cu nas ascuțit și cu glas pițigăiat se ridică de pe scaun și se uită urât la public. Se uită urât mai ales la ea, la Lilica. Fetița s-a făcut mai mică și nici nu îndrăznește să ridice ochii.
– Sunteți niște proști! spune cucoana cu nas ascuțit. V-a înșelat. Ați plătit și v-a înșelat. Nu-l mai cereți pe Fram. Toată povestea cu Fram e o păcăleală! V-a spus că e un urs alb, dresat. Cel mai mare, și mai deștept și mai dresat urs alb. Acestea sunt niște minciuni! Fram e un urs prost. Un dobitoc, mai dobitoc, mai dobitoc decât toate dobitoacele! Nu-l mai chemați. Nu l-ați văzut că mergea în patru labe, ca un câine?
Fetița se zvârcolește cu capul în pernă și plânge. Nu e adevărat ce spune cucoana cu nas ascuțit și cu glas răutăcios. Nu poate să fie adevărat. Dar de ce nu apare Fram?
Strigă și ea, în glas cu ceilalți:
– Vrem Fram!
– Vrem Fram!
Deschide ochii. A simțit mâna moale pe frunte. A crezut că e laba ușoară a lui Fram, așa cum făcea el când dezmierda copiii din galerie și îi așeza pe un scaun, în lojă. A simțit atingerea ușoară și bună. A deschis ochii să spună:
– Mulțumesc, Fram! Ce bun ești tu, Fram!
Dar în fața ei, deasupra, aplecată să-i vadă ochii, e mama Lilicăi. Mâna a fost a ei. O dezmiardă s-o liniștească, fiindcă se zvârcolea în aiureala frigurilor.
Și o strânge în brațe, o sărută și o leagănă.
– Ce bună ești tu, mămico!
Mămica a început să zâmbească șiret, întrebând:
– Mai bună ca Fram?
– Fram e altceva! răspunse copila cu ochii albaștri. Bietul Fram! Unde o mai fi el acum?
Mama fetiței se bucură. Lilica a început să vorbească mai cu legătură. Își dă seama ce spune. Înseamnă că a trecut partea cea grea a bolii.
– Unde o mai fi Fram acum?… întrebă încă o dată copila.
Mama face semn depărtat cu mâna:
– Departe, Lilico. În altă țară, în alt oraș…
După o săptămână copila s-a înzdrăvenit. Iar după alte câteva zile a căpătat învoire să iasă din casă.
Ce frumos ningea, cu fulgi care fluturau în văzduh, și ce plăcut era aerul rece, care înțeapă nările ca sifonul!
Într-o zi, pe stradă, se oprise să se uite la un afiș vechi de pe zid. Era un afiș al Circului Struțki, unde se zărea la mijloc chipul lui Fram, făcând un salut voios ca în zilele lui cele bune.
Cartea Fram, ursul polar poate fi achiziționată de la: